Nemaipomenitele călătorii ale rinocerului

Pe harta unei Europe subiective, fulgerată de întâmplări bizare și potriviri uluitoare, mi s-a întâmplat adesea să găsesc că cele două paranteze simbolice (Portugalia și România) în care se află prins spațiul batrânului continent vibrează neobosit sub semnul simetriei.

M-am întors de curând de la Lisabona, unde am văzut, pentru întâia oară, turnul din Belem. E una dintre minunile orașului, dar care nu intră în rândul marilor mele teme de încântare (un baroc manuelin stânjenit, parcă, de solemnitate). Printre creneluri magnific decupate, de altfel, pe apele cerului și pe cele ale Tejo-ului, am descoperit inima tainică a locului: la limita superioară a primului nivel, ca un soi de garguie sui generis, un rinocer de piatră. Mic, tocit de ploi, vânt și maree. Încercând să aflu de unde îi vine puterea de fascinație (dincolo de aceea, evidentă, că este viu și cald și straniu, printre geometriile de piatră), descopăr că este făcut după faimoasa gravură (datată 1515) a lui Dürer, Rinocerul. Mergând mai departe pe firul istoriei, lucrurile se încurcă, iar ițele ghemului se răsucesc înapoi: modelul lui Durer venea chiar de la… Lisabona. În 1514, Afonso de Albuquerque, guvernator al Indiilor portugheze în Goa, primise de la sultanul din Cambay niște plocoane somptuoase, printre care și un rinocer (care, în tradiția orientală, era un cadou eminamente regal). Afonso a așezat degrabă darul pe vasul Nossa Senhora da Ajuda, cu destinația Lisabona. După o călătorie neobișnuit de rapidă (patru luni, pe la Capul Bunei Speranțe), caravela a ajuns în portul aflat pe umărul cel mai de vest al Europei, pe 20 mai 1515. Deși era încărcată cu mirodenii și giuvaeruri, nu acestea au luat ochii mulțimilor din Lisabona. Lucrul cel mai de preț și mai exotic a fost rinocerul, venit să îmbogățească menajeria regelui Manuel. Un asemenea animal nu mai fusese văzut în Europa de douăsprezece secole încoace: se știa, datorită autorilor antici, că există, dar devenise, în bestiariile occidentale, o fiară mitică, uneori confundată cu “monocerosul” (sau licorna). Savanții locului l-au identificat de îndată ca fiind animalul descris sub numele de rhinocer sau rhinoceron de către Plinius cel Bătrân sau Strabon. În acel moment istoric, în contextul entuziasmului iscoditor al Renașterii, a părut că ieșise la lumina zilei un fragment de Antichitate, ca o inscripție străveche sau ca un fragment de friză. Mulți au desenat acel animal fantastic venit din adâncul istoriei (scos la paradă, pe străzi, de regele Manuel și pus să se lupte, în arenă publică, cu un elefant, pe care l-a și învins), iar unul sau mai multe desene i-au căzut în mână lui Durer, care, la rândul său, a executat gravura. Iar gravura a rămas, vreme îndelungată, singura mărturie exactă despre supranaturala lighioană. Nu de alta, dar Don Manuel, după ce l-a făcut erou local (pentru că învinsese cea mai mare creatură a lumii, elefantul), a trimis rinocerul în chip de ofrandă Papei. Pe drum, însă, semizeul a murit. În Lisabona au rămas legenda, desenul lui Durer și replica la desen, rinocerul care-ți străpunge nevindecabil inima în turnul din Belem.

Prima expoziție* care m-a întâmpinat la întoarcere, în București, mi-a pus în brațe un cadou eminamente regal: rinocerul (rinocerii sau rino-cerurile, cum îi alintă Aurelia Mocanu) lui Cristian Răduță, un tânăr sculptor care a păstrat din tinerețe doar spiritul ludic. In rest, este tenace, meseriaș de excepție și inginer experimentat al fantasmelor. Expoziția lui din spațiul de la “418” (cu o așezare în decor cum nu am mai văzut demult), intitulată “alb de corn”, etalează rinoceri (albi sau negri), capete de rinoceri, urechi, coarne, piei de rinoceri. Totul executat minuțios, fără bavuri, cu meșteșug și grație, dintr-un material pe care, ținând seama că are în conținutul său rășini, nu-l pot numi numi decât lemn de rinocedru.

Rinocerita lui Răduță, fără nicio trimitere la aceea de ordin moral a lui Ionesco, este o aparentă stereotipie plastică, o rotire în obsesia unui animal favorit (a mai făcut-o și Dali, care a mestecat subiectul “rino” până la sastiseală, și l-a amestecat cu sexul, filosofia și religia într-un delir calificat). În fapt, Raduță desface lumea în straturile ei componente de atomi-rinoceri, de rinoceri yin și rinoceri yang, de rinoceri buni și rinoceri răi. Mai degrabă decât un breviar de zoologie, însă, clasorul său de rinoceri este o așezare de ovaluri pline sau goale (de rinoceri albi și rinoceri negri) pe un portativ imaginar, care desenează o melodie plastică a cărei forță emoțională este uluitoare.

Într-un alt registru, cel al coincidențelor sub semnul cărora am început această evocare, nu pot să nu mă gândesc la rinocerii lui Răduță ca la niște locuitori miraculoși ai anumit astru îndepărtat. Privind atent alura lor rotunjită, blajină, la faptul că par că se rostogolesc ca să înainteze și că atributul lor războinic, cornul, și-a pierdut semeția ucigașă, nu pot să nu mă duc cu gândul la planeta pe care ajunge Ender, personajul lui Orson Scott Card (din romanul “Vorbitor în numele morților”), și care este locuită de niște sensibile, blânde și rotunjoare ființe raționale care se numesc “purceluși” (iar purcelușul este un rinocer fără corn, precum cel pictat de Pietro Longhi). Ei bine (zău că nu m-am rătăcit în metafore), planeta se numește Lusitania, iar purcelușii lui Card vorbesc, evident, portugheza.

*) Cristian Răduță/ alb de corn, 418 gallery, intrarea Armașului nr. 12

Cristian Răduță s-a născut în 1982. A absolvit, în 2005, Universitatea națională de Arte București, an în care a și obținut premiul pentru sculptură al aceleiași instituții de învățământ. În perioada 2006-2008, deține bursa “Vasile Pârvan”, la Accademia di Romania din Roma. Lucrări în colecția MNAC din București și la Canadian Clay and Glass Gallery, Waterloo, Canada. Lucrări în colecții particulare din România, Germania și SUA.

Prețurile lucrăilor din actuala expoziție merg de la 600 euro la 8.000 euro.