Nervi, blesteme și mici strechi/ de Felix Nicolau

Trilogia Cristinei Nemerovschi a prins excelent la toate vârstele poate și pentru că în ea sunt descrise toate vârstele. Spuneam cândva, la un eveniment cultural, că nu e exclus ca această scriitoare care a scandalizat victorienii post-comuniști cu romane ca Sânge satanic, Pervertirea și Ani cu alcool și sex să ajungă, peste ani, o autoare de eseuri religioase. Lumea a râs, toți am râs, însă fum fără foc nu iese…

Iată că și în Nymphette_dark99 (Herg Benet, 2013) structurile narative și schema personajelor rămân cam aceleași. Adică unul sau mai mulți tineri buni la suflet, dar nemiloși cu prostia și cocalarismele, duc o existență de picaro și își găsesc câte un maestru misterios, ce trăiește anonim și bizar-poetic în afara societății. Principiul este cel romantic: aparențele înșeală! În această ultimă parte (cu nume de id de mail) a trilogiei, scriitoarea preia ștafeta exact de unde o lăsase Nabokov la sfârșitul Lolitei. Omulețul revoltat de aici este o fetiță (chiar așa?) de 13 ani, delicată la suflet, dar zvăpăiată, cinică și chiar criminală în viața de zi cu zi. Mare parte din umorul zărghit al romanelor Cristinei Nemerovschi provine din incongruența personajelor cu discursurile pe care ele le debitează. Ori mai curând solilocviile, decât discursurile. Oricât de dure și de sarcastice sunt gândurile și faptele unor personaje, nu te poți opri din râs (ca fraieru’!) când știi cine le gândește/comite. Mai există și caraghioslâcul burghezilor și maneliștilor, dar acesta generează comic tot datorită personajelor care raționează și reflectă ce e în jurul lor. Acești centri hermeneutici sunt puști rockeri, incredibil de maturi și de experimentați, curajoși și fără tabuuri domestice. Rețeta este respectată în toate cele trei romane, cu variații în localizare și deznodământ. Astfel, trilogia Cristinei Nemerovschi a ajuns un fel de Fifty Shades of Grey mai complex și mai anti-sistem. Cum de a prins acest anarhism adolescentin la cititori de toate vârstele? Uite, Nora Iuga are succes la fete înflorinde și la puberi poetizanți. Lucrurile sunt clare. Pe autoarea „satanistă” am văzut-o, însă, cu fani extaziați ce nu păreau că ar putea suporta perversiuni descrise mai detaliat decât în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Ce frustrări a activat scrisul Cristinei Nemerovschi? Succesul este întreținut și de tabăra adversă, care, probabil, îi cumpără cărțile pentru a i le prăji cu bricheta în balcoane. Nu importă! Fapt e că fără mecanismul de promovare al vreunei edituri bogate prozatoarea vinde bine pe piața cititorilor respectabili. Ehei, și câți nu spumegă din cauza asta!

Să nu uităm că autoarea este absolventă de Filosofie. Mai apoi, răsfoindu-i romanele, descoperim un florilegiu de citate din textele hiturilor rock sau din cărți reprezentative pentru contra-cultură. Erudiția în domeniu este copleșitoare. Nu în ultimul rând, cunoașterea în cele mai mici pliuri a mentalității și ambientului rock-adolescenților contemporani conferă autenticitate scriiturii.

Cred că Nymphette_dark99 este cel mai sălbatic, cel mai colțos dintre cele patru romane de până acum. Cu el, scriitoarea a atins apogeul demitizărilor pe care le avea în plan, așa încât acum se gândește să schimbe registrul artistic. Tare mi-e să nu împărtășească soarta lui Arthur Conan Doyle care, atunci când a decis să-l omoare pe super-detectivul Sherlock Holmes în apele unei cascade, a primit amenințări cu moartea de la cititorii ce purtau banderole negre la braț, în semn de doliu pentru eroul lor preferat și care fixau plăcuțe comemorative la fatala cascadă…

Uriașa enervare a protagonistei romanului are o natură tristamshandiană: respectiv prenumele: Victoria Violeta e ceva atât de jenant, încât ea se recomandă Vicky. Născută în ’99, la „zece ani de la revoluția pulii”, nimfeta își detestă părinții: proasta de capră și lașul de șobolan. Dar îl adoră pe Tedy, fratele potențial terorist, care ține un jurnal despre cum și-ar tortura colegii și profii. Drept care până în 2012 cei doi frați schimbaseră trei școli și șase licee. Alte două mari amoruri sunt Dev (nume suprem în mitologia indo-europeană) și Elena, o geacă de motor cu căptușeală roșie.

De aici pleacă și cavalcada narativă: Vicky vrea să ajungă la majoratul lui Dev, dar o uită pe Elena într-un bar din Brașov. În drum spre București ea face autostopul – cum ar proceda orice fetiță de 13 anișori – și primul transportator este tiristul Gicu, cel care ascultă la nesfârșit un CD inscripționat cu melodia „Eu vara nu dorm”, de 17 ori! Cei doi trag vârtos din țigări și dintr-o namilă de pet de bere. Vicky, exasperată de ghiorăielile lui Connect-R, montează sisteme filosofice hedoniste: „Îmi imaginez dintr-odată, în timp ce-mi admir imaginea reflectată în geamul TIR-lui, cum ar fi să mi-o trag cu Gigel sau Gicu. Cum ar face, ce sunete ar scoate. Ar vorbi, ar geme? Probabil o are mică. Toți maneliștii o au mică, de asta s-au apucat să asculte manele, de frustrare. Sperând că o să le crească pula. Dar nu le-a crescut, și de asta au continuat să asculte manele. Speranța moare ultima”. De la imaginație până la faptă nu e decât un pas, cum spuneau și Sfinții Părinți, așa că Gicu și Vicky chiar și-o pun. Orgasmul este întețit de înfigerea unui briceag în ochiul șoferului: „Simt că mă excit și realizez din nou că un manelist e mai puțin satisfăcător decât un vibrator, care mai poate fi folosit și după ce-l rănești”. Soarta lui Gicu fusese pecetluită, fiindcă minora apucase să îi spună că o cheamă Victoria și nu l-ar fi putut lăsa să plece în lume cu așa informație compromițătoare.

Următoarea călăuză e un motociclist între 20 și 30 de ani, Iepure pe numele lui (refuză să i se spună Rabbit ori Lapin). Vicky nu se dă înapoi de la a-și continua călătoria cocoțată la spatele lui, pentru că la 12 ani trecuse deja printr-un accident de motor împreună cu Tedy. Iepure e un tip sexi, însă micuței domnișoare nici că-i pasă, singura ei dorință fiind să încerce să o recupereze pe Elena din Brașov: „dacă nu a luat-o cineva, ceea ce e mai mult decât foarte probabil. Țară de ciorditori jegoși, retardați și triști”.

Ajunși în Brașov, cei doi călăreți iau barurile la rând. Se consumă atâta bere, încât Vicky are din nou porniri raskolnikoviene: „E atât de înfiorător de trist sâ constați că trăiești într-o lume în care cei mai mulți oameni n-au ucis niciodată pe nimeni. O lume cu oameni anesteziați, lipsiți de coaie și atât de proști, încât nu se pot dedica nici măcar urii lor”. Visul esențial este cel despre suprimarea părinților, care sunt mai vinovați decât ceilalți umanoizi, nefiind doar plictisitori, dar și teribil de agasanți. Umanitatea este o plasmă o vină, exasperant de previzibilă: „Bine că măcar mai diferă culoarea părului la oameni, altfel i-am confunda dracului pe toți, dacă ar fi să ne luăm numai după cum gândesc sau se chinuie s-o facă”.

Dar dincolo de filosofările anarhiste și elitiste, există și observații/comparații de mare efect, marcă a meșteșugului literar: „Mă enervează vag pizdele care-și pun pierce-ul în buza de sus. Mi se pare cumva neechilibrat, ca și cum ai purta pantaloni army la pantofi cu toc cui”. Din nou, aici este de savurat farmecul scriiturii și sper ca scriitoarea să aibă și cititori care să știe să-i deguste stilul și umorul. Altfel, l-am putea citi pe Henry Miller, în original.