Nevasta de ofitir

“E cunoscut astazi ca cea mai mare boala a societatii noastre e tocmai fuga de casatorie, celibatarismul si functionarismul.” Aceste cuvinte sunt rostite in plenul Senatului in decembrie 1899, in contextul dezbaterilor referitoare la adoptarea Legii Casatoriilor Militare. Dorinta declarata a legiuitorilor romani? “Nu trebuie sa facem legi prin care sa impiedicam casatoriile, ci dimpotriva, sa le favorizam.”

Suntem intr-o epoca in care femeilor li se aprind calcaiele la vederea unei uniforme, asortata cu mustacioara si monoclu. In care parintii isi doresc sa-si vada fetele neveste de militari. Explicabil daca tinem cont de prestigiul de care se bucura ofiterul in societatea romaneasca din timpul lui Carol I. De autoritatea pe care o impune epoletul.
Nu intamplator, ofiterii sunt vazuti ca o “clasa foarte insemnata a tarii, care trebuie ingradita de orice dificultati ale vietii, adapostita de saracie”. Din aceste considerente, viitoarele sotii ale ofiterilor trebuie sa treaca de testul indeplinirii “conditiunilor de onorabilitate” si al dotei. Dota pe care o ia ofiterul sa fie reala, nu iluzorie, declara ministrul de razboi gen. Iacob Lahovari, deoarece “parintii vor sa-si casatoreasca fetele dupa militari, dar sa le dea dota cea mai mica posibila, numai casatoria sa se faca”. Se discuta mult in Parlamentul roman despre zestrea viitoarelor sotii de militari. Sa dispuna doar de capital in numerar si imobile? Sau sa aiba un venit echivalent cu acest capital? Adica pot fi functionare ale statului? Asta in conditiile in care “la noi sunt foarte putine persoane care dispun de zestrea suficienta”, iar militarii nu au avere. Nu, decid legiuitorii romani la 1899. Motivul? In loc de a se ingriji de instructia si educatia copiilor, sotia va nutri “visuri de marire la care ar putea ajunge prin sotul sau militar, caci acesta trebuind sa inainteze, cu speranta ca va fi nevasta de maior, de colonel, sotia lui va cauta sa iasa in lume, sa joace un rol mai inalt decat acela la care trebuie mentinut pentru ordinea in Stat”. Mai exista si un alt motiv. Romania trece, la 1900, printr-o perioada de mari constrangeri bugetare. Ceea ce inseamna mai putini functionari. Dota ramane sfanta, asadar.
In ce conditii se poate casatori un ofiter roman la inceputul secolului XX? Are nevoie, in primul rand, de o autorizatie emisa de catre autoritatea militara superioara. Iar pentru a o obtine, trebuie sa aiba peste 23 de ani si sa justifice “moralitatea viitoarei sale sotii” si “dota ce ia”. Dota obligatorie in cazul ofiterilor inferiori si care nu poate fi mai mica de 2.500 de lei anual in cazul sublocotenentilor si locotenentilor sau de 1.500 de lei anual in cazul capitanilor. Spre comparatie, solda unui capitan este de 400 de lei pe luna. Ofiterii superiori se pot casatori si fara a lua dota. In schimb, obligativitatea de a justifica moralitatea viitoarei sotii ramane. Potrivit legii, “constatarea moralitatii si bunei educatii a viitoarei sotii se va face prin: a) Un certificat al primariei comunei unde locuieste viitoarea sotie si familia sa, aratand numele si pronumele parintilor, profesiunea si onorabilitatea lor; b) Un certificat de buna educatie si onorabilitate a viitoarei sotii, dat de 5 capi de familii onorabile, cunoscuti, din comuna unde locuiesc parintii si viitoarea sotie”. Certificat care trebuie confirmat de prefectul judetului sau de prefectul politiei (pentru Bucuresti si Iasi). Superiorii ofiterului trebuie sa se asigure “prin ei insusi si sub a lor raspundere morala, daca intr-adevar onorabilitatea viitoarei sotii si a familiei sale este pusa la adapost de orice critica, si ca astfel poate fi primita in familia militara”. Si sa decida daca ofiterul se poate sau nu casatori. In caz de refuz, “autoritatile militare superioare nu sunt tinute a arata motivul pentru care nu autorizeaza casatoria”. In acest caz, ofiterului in cauza nu-i raman decat doua solutii: fie isi cauta alta nevasta, fie nu tine cont de parerea superiorilor sai. Caz in care “va fi sters din controalele armatei printr-un inalt decret, considerandu-l ca demisionat”. Mai mult, exista pericolul de a fi trimis “inaintea unui consiliu de reforma sau de razboi, daca in fapta sa s-ar vedea un act de indisciplina sau veghiata nesupunere”.
Pana la urma, acesta este si scopul declarat al legiuitorilor romani: chestiunea casatoriilor militare sa fie “stabilita pe baze solide si in interesul atat al familiei, cat si al armatei”.