Nevoia de succes

Daca in arta, in general, succesul este un cuvant-cheie, in artele spectacolului, si mai cu seama in teatru, el reprezinta, ca sa zic asa, esenta chestiunii. “Slujitorii scenei” depind de acest misterios fenomen socio-psihologic ca de aer: in fata curentului de simpatie pe care il simt venind dinspre sala, in fata aplauzelor si a uralelor de la sfarsit nimic nu mai conteaza si cu ele nimic nu se compara; iar situatia se repeta, reinnoindu-se fara modificari, de la un spectacol la altul. La fel arata lucrurile si in cazul teatrului ca institutie.

Caci, pentru buna desfasurare a vietii intr-un “colectiv artistic”, victoriile periodice asupra marelui necunoscut numit public sunt absolut obligatorii. Exista, fireste, si teatre aflate, de ani si ani, in hibernare, unde actorii vin “la serviciu”, stau un numar de ore si pleaca acasa (ori la crasma) fara sa-si bata capul cu diferenta dintre arta si meserie. Exista, insa, institutii teatrale pentru care pozitia de varf reprezinta insasi conditia lor de viata; chiar daca, pentru intervale mai lungi ori mai scurte, soarta le scoate in cale zone umbrite, hartoape, bariere (sau, pur si simplu, oameni nepotriviti), nevoia de succes invinge si iesirea la lumina se produce fara gres.

O astfel de institutie este Teatrul National din Craiova, nu demult botezat “Marin Sorescu”. Aflat si inainte de 1989 in “plutonul fruntas” al scenelor romanesti, TNC a cunoscut, intre 1990 si 2000, o rasunatoare glorie internationala datorata, in primul rand, talentului unui regizor – Silviu Purcarete – si neobisnuitei abilitati a unui director – Emil Boroghina -, dar si ambitiei si disciplinei actorilor din trupa. Neindoielnic, si contextului istoric, pentru ca, o data stinsa curiozitatea fata de fostii supusi ai “monstrului din Carpati”, s-au rarit si invitatiile la marile festivaluri din lume, si vizitele impresarilor straini la Craiova. Pe loc s-au auzit chiraieli ale estetilor alarmati de “decaderea” teatrului. Fara intarziere s-au clocit mici rascoale interne. Imediat s-au rostit multe vorbe proaste. La toate acestea, atat noul director, regizorul Mircea Cornisteanu, cat si – cinste lor! – actorii seriosi ai TNC au reactionat cu intelepciune si calm; au tacut si au facut. Rezultatul? De doua-trei stagiuni incoace, Nationalul craiovean este din nou “pe val”; scoate spectacole multe, destule bune si cateva exceptionale; ia premii; “iese” in strainatate; are sali pline. Are succes.

Pe la sfarsitul lui noiembrie, Mircea Cornisteanu (proaspat ales secretar al Conventiei Teatrale Europene – ETC -, important organism continental, al carui membru teatrul oltean este de cativa ani) a organizat un colocviu dedicat relatiilor TNC cu scenele din Europa, invitand oaspetii (directori generali sau artistici ai unor institutii similare din Serbia, Polonia, Turcia, Ungaria) sa vada si cele mai noi premiere ale – cum graieste un nepieritor cliseu publicistic – scenei din Banie. Colocviul, sustinut material de Ministerul Culturii si de autoritatile locale, foarte inimoase, a fost sumar, dar deloc lipsit de interes: orice ocazie de mai buna cunoastere intre oameni este utila. Punctul central “de pe agenda” l-au alcatuit insa spectacolele.

Alice nu stie sa moara de Gheorghe Truta (premiera absolua) este o piesa din categoria biografiilor dramatizate, protagonista fiind Alice Voinescu (1885-1961), doctor in filosofie la Sorbona, profesoara de estetica la Bucuresti, puscariasa a “regimului” in anii 1950 si sotie nefericit fericita a unui barbat galant si usuratic: o viata fascinanta, ce se propune singura, parca, unei infatisari teatrale. Mircea Cornisteanu a conceput, cu sprijinul solid al scenografului Viorel Penisoara-Stegaru, o mizanscena simpla si eleganta, oferindu-i actritei Georgeta Luchian-Tudor (omagiata, la implinirea a 40 de ani de teatru, si printr-o publicatie speciala) prilejul de a-si incarna eroina cu distinctie, cu masura si cu un strop de tristete; in rolul proteicului sot, Angel Rababoc deseneaza stralucit, in verva, un personaj aproape incredibil.

Printre obiectivele europene ale TNC numarandu-se si integrarea efectiva in existenta teatrala a continentului, Cornisteanu a invitat la Craiova, pentru a monta Romeo si Julieta, un tanar regizor grec. Nascut in 1971 in Germania, avand si experienta de actor si animator cultural, Yannis Paraskevopoulos a “citit” faimoasa tragedie shakespeariana cu o prospetime eliberata de inhibitii si complexe, dar adanc respectuoasa fata de spiritul textului, pe de o parte, si fata de spiritul vremii noastre, pe de alta parte. Imbracati in haine moderne, actorii “locuiesc” uriasa scena a TNC (decorata de Lia Dogaru in maniera viguroasa ce-i este proprie), “invadand” la rastimpuri si sala, intr-o permanenta miscare (coregrafia – remarcabila – i se datoreaza lui Florin Fieroiu) si pe sunetele unor uluitoare muzici (“mixate” de Kosmas Efremides). Povestea curge de-a dreptul palpitant, e vesela, e trista, e poetica, e prozaica, e a lui Shakespeare, e a oricui a fost/este tanar, indragostit si certat cu lumea; spectacolul are un farmec, o caldura si o energie interioara care te cuceresc in pofida imperfectiunilor. Care nu sunt putine, caci mizanscena este, pe alocuri, prea incarcata, exista lungimi si dilatari in exces, iar vocile insuficient antrenate ale tinerilor interpreti se pierd cateodata in spatiul urias; in fine, traducerea folosita (Dan Amedeo Lazarescu), frumoasa ca literatura, are un sunet arhaic ce intra in coliziune cu (post)modernismul viziunii – desi… in cele din urma, contrastul devine profitabil artistic. Regizorului ii revine si meritul de a fi “dinamizat” echipa, alcatuita preponderent din actorii recenti ai TNC si dintre care atrage atentia mai ales Catalin Baicus, in Romeo, si, prin mobilitate fizica, Dragos Macesanu, in Mercutio; in Julieta, Oana Bineata “se vede”, dar nu se aude mai deloc. Alaturi de ei, experimentatii Adrian Andone si Angel Rababoc, Natasa Raab, Cerasela Iosifescu si Valentin Mihali, Nicolae Poghirc si Marian Politic intregesc o distributie in ansamblu laudabila. In totul, un spectacol ce demonstreaza ca Teatrul National din Craiova a redevenit – iarasi! – un teatru de succes.