!NFERNUL (II).Un om fără importanță

Nimeni nu va scrie vreodată despre mine. Nici măcar un necrolog de un rind in cel mai mic ziar de pe Pămint.
Sint un om neinsemnat, unul care nu a făcut niciodată in viața lui ceva important. Drept pentru care nimeni nu se va lega de prezența mea fantomatică ani la rind pe străzile orașului.
In fond, neavind nimic ieșit din comun, nici măcar un obicei prin care lumea să-l cunoască, despre mine nici nu se vorbește măcar.
Sint un om al mulțimii. Sint la fel acelui fir de nisip care formează deșertul.
Nu am prea multe insușiri, in mine primează calitatea de a exista. Sau opusul acesteia.
De fapt existența și nonexistența mea sint in cantități egale.
Fiindcă, pe măsură ce exist mai mult, in aceeași măsură nu exist. Nu exist pentru nimeni și pentru nimic.

Cind m-am născut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să țip.
Mi-am dat seama atunci că nu e in regulă ceva. In primul rind, nimeni nu m-a băgat in seamă că pling. Mi-au șters pielea, m-au invelit, m-au pus intr-un pat și, cu toate că incă mai plingeam, lor li se părea normal acest lucru.
Mama mea stătea de vorbă cu doctorul. Se interesa despre operația de cezariană, in cit timp se va vindeca și dacă ar putea obține o recomandare pentru o clinică unde ar putea să inlăture cicatricea.
Tatăl meu adevărat nu era in spital. Probabil se imbăta pe undeva, fără să-i pese de faptul că m-am născut.
Nici tatăl meu neadevărat nu era in spital. Fiind un tată vitreg, avea, așa cum aveam să aflu mult mai tirziu, un suflet vitreg.
Plingeam singur, fără să-i pese cuiva. Un fapt banal, copiii pling, am aflat eu mai tirziu. Probabil așa cred ei, dar mie nu mi se pare normal.
Cum poate fi o lume in care te naști plingind?

Părinții mei au fost ocupați toată viața. M-au crescut bunicii pină la 7 ani. De la ei am invățat cele mai frumoase lucruri.
Bunica mi-a spus că Esmeralda este cea mai de treabă femeie din lume. Mi-aș fi dorit și eu o mamă ca ea, insă mama mea era in Italia.
Bunicul meu mi-a spus că in vremea noastră nu mai există bărbați adevărați. Pe vremea lui bărbații adevărați se cunoșteau in război. Acum sint numai homosexuali și pină și războaiele nu mai sint ce-au fost odată.
Bunicul mi-a spus că bărbații adevărați sint niște cuceritori. La vremea aceea am identificat cițiva dintre ei, Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, Napoleon.
In epoca noastră am găsit numai doi cuceritori, adică doar doi oameni mari, Hitler și Stalin. Stalin a reușit să creeze cel mai mare imperiu din secolul XX.
Din ce am citit despre ei, lumea i-a renegat. Eu cred că nu au fost ințeleși.

Mama mea nu era la fel cu celelalte mame. Intr-un fel mă puteam diferenția de restul copiilor tocmai prin acest lucru. Dar ceilalți nu ințelegeau că doamna N. e ocupată.
Cind s-a intors din Italia, era foarte obosită.
O vreme a trebuit să se odihnească.
Cind s-a intors din Italia, mama mea era o doamnă. Doamna N.
Copiii ințeleg mai greu cind oamenii mari sint obosiți, insă eu nu m-am chinuit să ințeleg nimic. Am luat totul ca pe un dat.
Degeaba le-aș fi explicat colegilor de clasă că doamna N. m-a invățat să vin și să mă intorc singur de la școală, că mi-a arătat in ce fel poate fi folosit cuptorul cu microunde pentru incălzit mincarea.
Fără rost să le spun că doamna N. nu mi-a spus niciodată o poveste, un cintec de leagăn.
Adevărul e că am incercat să le spun odată copiilor că doamna N. m-a invățat să mă imbrac singur, că tot ea m-a invățat să-mi citesc singur poveștile.
Mi-a plătit și lecții de vioară, să-mi pot cinta singur.
Nu avea nici un sens să le mai zic despre faptul că din clipa in care am observat că se mai intilnea cu diverși oameni la noi in casă, tot ea m-a invățat ce valoare au banii și la ce folosesc.
De fiecare dată imi dădea cite o hirtie de 10, foarte buni pentru dulce, după cum spunea ea.
Mie nu mi-a plăcut niciodată dulcele. Fiindcă banii au valoare i-am pus pe toți deoparte, cu gindul că va veni odată clipa cind vor folosi la ceva măreț.
Așa a fost mama mea. Doamna N. Spun că a fost pentru că la un moment dat a murit. Vă voi povesti cum. Nu mi-a părut rău.
Intr-un fel insă, la vremea aceea, mă intrebam cum ar fi fost dacă aș fi avut toate lucrurile pe care le aveau ceilalți copii de la mamele lor.
Probabil că nu aș fi invățat multe lucruri.
Nu aș fi invățat cum să supraviețuiesc in situații-limită. Nu aș fi invățat cum să fiu atit de egoist incit să fac față unei crize mondiale de proporții.
Nu aș fi invățat că cel mai de preț lucru pe lumea asta este să iți fie bine, chiar dacă lucrul acesta inseamnă ca tuturor celorlalți să le fie rău.

In școală am fost un elev mediocru. Aproape bun la invățătură, dar nu suficient cit să mă remarc. Drept pentru care nu m-a remarcat nimeni.
In timpul orelor imi plăcea să fac calcule matematice. Probabilități. Imi plăcea să citesc orice nu era in programa școlară.
Mă gindeam ce șanse am să i-o pun profesoarei de literatură. Părea foarte frustrată sexual. Probabil că și eu eram. Tocmai descoperisem o chestie băiețească, nu asta imi dădea bătăi de cap, ci faptul că, dacă tot am inceput să funcționez, poate ar trebui să imi folosesc calitățile.

Nu eram deloc urit și, din ce aflasem, femeile mai in virstă se bucură cind intilnesc bărbați mai tineri.
Dar profa de literatură, la fel ca toate de la celelalte materii, nu mă vedea. Eram ca și inexistent. Incercam să mă remarc, mai citeam cărți, incercam să răspund la ore.
Mi-a spus că citesc cărți nepotrivite pentru virsta mea. Apoi m-a sfătuit să citesc lucruri mai vesele.
După jumătate de an, cu toate că pronosticurile imi erau nefavorabile, s-a intimplat.
Spre norocul meu, a făcut o pasiune pentru un elev cu vreo 5 ani mai mare ca mine, din ultimul an. Despre el se vorbea tot timpul in liceu, fusese de două ori la olimpiadă.
Ea il medita mai tot timpul, il pregătea pentru următoarea competiție.
Din intimplare, am surprins o mișcare greșită, i-am văzut la un moment dat in cancelarie, ea i-a pus mina pe fund și apoi l-a sărutat.
I-am urmărit o lună de zile. După o lună am reușit să fac niște fotografii foarte bune.
Știam că el nu are incă majoratul, așa că am amenințat-o că dau totul in vileag.
Nu a costat-o foarte mult, o partidă completă de sex, așa cum văzusem pe un canal TV privat. Și citeva lacrimi. Nu prea mult, deci.
Pe mine m-a costat mult mai mult. Am plătit cu virginitatea mea.

Aveam citeva talente, dar nimeni nu le-a văzut.
De exemplu, imi plăcea foarte mult să scriu. Și să citesc.
Citeam cărți, părinții mei erau foarte mulțumiți să imi cumpere cărți, citeam și in felul acesta nu-i băteam la cap.
Uneori nu ințelegeam, dar ei nu aveau timp să-mi explice, așa că mă trimiteau să caut pe Internet.
Internetul este foarte vast. Poți afla o mulțime de lucruri despre lume. Poți afla cum se fac bombe, poți afla metode eficace pentru eliminarea adversarilor. Nu am reușit să aflu de ce sint singur, dar mi-am dat seama că Internetul poate fi totuși folositor.
Fiindcă tatăl meu vitreg mă bătea din cind in cind, incepusem să-l urăsc.
L-am urit și mai tare la un moment dat cind, după ce mi-a inroșit fundul cu o curea, mi-a făcut un lucru rușinos.
Pentru moment mi s-a părut grețos, apoi mi-am dat seama că mi-a plăcut. A fost printre puținele momente cind nevoia de afecțiune, dorința, atingerea intimă, comunicarea la nivel interstițial, chiar și sub forma aceea abjectă, mă scoteau cumva din anonimat.
Cu toate astea, m-am decis totuși că trebuie să-l elimin din schemă.

Fiindcă nu credeau in talentele mele, am incercat să le arăt ce pot. Pe la 12 ani am inceput să scriu scrisori.
Scriam scrisori unui domn care locuia singur in casa din colțul străzii.
Nu il alesesem la intimplare.
Cind eram mai mic avusesem un ciine. Omul respectiv ura animalele.
De foarte multe ori țipase la mine că “jigodia” mea se cacă pe peluza lui, că “bestia” mea ii furase papucii.
Omul acela mi-a zis că o să-mi arate el mie și o să văd eu ce-o să-i facă la un moment dat “creaturii”. Intr-o zi, retrieverul meu a dispărut. Din ziua respectivă omul acela a părut, cel puțin pentru mine, satisfăcut.
De atunci am invățat un lucru. Nu trebuie să crezi in răzbunare, trebuie să te bazezi pe ea.
Revenind la scrisori, scriam cu pasiunea unei femei indrăgostite.
Ii povesteam că sint o femeie nefericită, pe care viața a adus-o in pragul disperării și că singura alinare pe care o mai găsește in această viață este să se refugieze in iubire. Toată dragostea ei, acumulată de-a lungul timpului ca o dobindă nefolosită, sau mai bine zis ca impozitele neplătite, il aștepta pe el, omul care de aproape o viață locuia pe aceeași stradă și pe care niciodată nu se gindise să il invite măcar la o cafea.
Am dat maximum de autenticitate poveștii. M-am folosit de elemente-cheie, precum lipsa numelui, răspunsul pe adresa unei cutii poștale inchiriate.
L-am intrigat pe domn cu secretomania. L-am făcut după două scrisori să imi răspundă.
A intrat in joc.
Am decis atunci că e momentul să complicăm lucrurile.
Mi-am permis să trimit scrisorile lui pe adresa mamei de la serviciu.
Cind lucrurile au luat amploare, am inceput să trimit fragmente din ele și pe adresa tatălui meu.
Planul era să organizez un flagrant. Să organizez o intilnire-șoc, ceva care să aibă o importanță deosebită pentru fiecare dintre ei. In mintea mea se născuse acel gen de poveste cu final neașteptat.
Intilnirea a fost pregătită cu minuțiozitate.
Singurul care știa ceva mai multe era tata. El cunoștea identitatea cuiva din triunghi, adică mama.
Pe el il manipulasem insă mult mai mult.
Lui ii scriam ca din partea unui binevoitor care iși permitea și păreri.
Ii sugeram că ar fi bine să se descotorosească de rival dacă iși iubește nevasta.
Ii mai sugeram să scape de amindoi dacă nu o iubește și vrea să rămină cu amanta. Știam că are o pipiță, il surprinsesem cu ea la tirgul anual ce se făcea in oraș.
L-a costat o bicicletă, dar nu acela a fost prețul corect.

Cind imi aduc aminte de aceste lucruri imi dau seama de un lucru constant. Pentru mine, numai eu exist in toate povestirile mele.
Eu sint eroul, eu mă aflu in lumina reflectoarelor. Restul e intuneric.
Tot ce fac fac doar pentru mine. Pe ceilalți nu-i interesează.
Foarte bine. O să fie la fel ca intotdeauna. Ca in toate momentele importante pe care le-am traversat in viață și in care am fost intotdeauna singur.
Nimeni nu m-a văzut acolo.
Nimeni nu și-a dorit să fiu acolo.
Toți m-au ignorat. Citorva le-am arătat că exist, dar pentru mine acest lucru nu e suficient.
Toată lumea trebuie să știe că exist.
Profesoara care m-a dezvirginat era complet absentă.
Fetița de șapte ani pe care am violat-o cu acordul ei a fost la fel de neparticipantă, aproape că nici nu-i păsa. Nici măcar nu a plins, aștepta pur și simplu să se termine mai repede.
Nu simțea nimic, nu se gindea decit să nu-i schingiuiesc păpușa.

După vreo trei luni in care scriam și cite două scrisori pe zi, toți trei erau intr-un cazan sub presiune.
Eu, copilul domnului N. și al doamnei N., reușisem să-i aduc la disperare, fără ca măcar unul să bănuiască ceva.
El pierdea in fiecare seară aproape două ore in pivnița casei. Iși cumpărase un extensor pentru umeri, un aparat pentru abdomene și ceva greutăți. Și un pistol.
Ea incepuse să fumeze in casă – inainte ar fi fost in stare să ucidă dacă cineva ar fi indrăznit și găsea tot felul de mărunțișuri de făcut. Din cind in cind picta, insă nu avea niciodată răbdare să termine un tablou.
Vecinul a inceput să urmărească cine pune scrisorile la poștă. Văzindu-mă pe mine a fost puțin surprins, dar s-a liniștit cind i-am spus că o doamnă foarte frumoasă mă plătește pentru asta.
A incercat să mă plătească și el pentru a-i spune cine e doamna. Ar fi trebuit să accept din prima, insă mi-am adus aminte că e ucigașul ciinelui meu și voiam să-l chinui.
Nu mi-a ieșit. M-a așteptat mai tirziu pe stradă, la adăpostul intunericului, și mi-a tras citeva, apoi m-a amenințat că imi ia gitul dacă povestesc cuiva. I-am promis că a doua zi voi face cumva să i-o prezint pe doamnă.
Le-a dat intilnire seara la 10, intr-o cameră de motel de la marginea orașului. “Dezinfectasem” in prealabil camera cu mult alcool.
Dezlipisem două fire de la priză, pentru a simula un scurt circuit.
Scosesem arcul de la clanță, pentru a se bloca inăuntru.
Cind au inceput să se certe, m-am strecurat și am pus foc la fitilul cu benzină strecurat pe sub ușă. Curentul electric e mai curat, dar e mai ușor să aprinzi singur o torță decit să aștepți fulgerul.
Atunci am mai invățat un lucru. Că nu ciinele este cel mai bun prieten al omului.
Moartea este cu mult mai bună.

Va urma

Din romanul in curs de publicare la Editura Tracus Arte