Nicolae I. Angelescu-Ange (1869-1916)

Intr-un catalog de cote foarte frecventat de galeristii din toata lumea – AKOUN – aflam, in editia din 2002, cu ce preturi au fost vandute la licitatii de arta din Europa tablourile catorva dintre “uitatii” ce fac obiectul cercetarii noastre. La pagina 33, il gasim pe Alpar Jean (I. Al. Paraschivescu), cu 2.440 euro. Iar la pagina 37, pe Ange N. (Nicolae I. Angelescu) sec. XIX, cu 3.610 euro. Iar la pagina 624, pe Michel Simonidy (Michael Simonide, 1870-1933), cu 1.670 euro.
Mai intalnim de asemenea si numele lui Voinesco, sec. XIX (Eugeniu Voinescu, 1844-1909), la pagina 704, dar cum faimosul, la vremea lui, autor de “marine” de dimensiuni mai degraba mici si foarte mici a fost licitat doar cu 760 de euro, pretul modest trebuie considerat in relatie cu formatul miniatural al lucrarilor, dar si cu asa-numitele “cotatii” actuale din comertul cu “antichitati”  din Bucuresti, de tot modeste. Piata internationala apreciaza bine tablourile lui Eustatiu Stoenescu (pag. 645 – 4.110 euro), deoarece acestea au o anume circulatie pe continent, dar slab pe acelea ale lui M.H. Maxy (pag. 446 – 1.370 euro), pentru ca Maxy e de vazut doar in Romania. Pentru pietele europene, anonima Tomescu Scrollo Virginia (sec. XIX) – 1.060 euro – e la fel de putin interesanta sau, daca vrem sa fim pozitivi, la fel de interesanta ca Maxy. Operele unor Alpar, Ange, Simonidy si Voinescu obtin preturi decente si bune, fiindca sunt de gasit si de asezat pe criteriile in uz ale calitatii intr-un sistem international de valori. Suficient de bun ca pictor, pentru gustul europeanului cu nostalgia scolii de la Barbizon, Ange nu inseamna nimic pentru romanul crescut in cultul unicului Grigorescu.
Peisajul cu o fata venind sa ia apa de la izvor, imbracata in cea mai aleasa traditie taraneasca si care o determina candva pe M.S. Regina Maria sa vorbeasca despre pictura lui Ange ca despre o opera avand “farmecul si poezia tarei noastre”, mi-a fost oferit de un negustor ca… “scoala maghiara”. In 1909, cand Theodor Cornel ii dedica un capitol in dictionarul sau cu “Figuri contimporane”, se stia ca Angelescu-Ange are panze la Pinacoteca din Iasi (Pe raul Niscov), Pinacoteca din Bucuresti (Biserica teica, Un savant), colectia Kalinderu (Flori de maci, Apus de soare), Muzeul Simu (Flori de liliac, Caltunasi), precum si in casele unor oameni de seama ai epocii (bancheri, medici, personalitati politice, apropiati ai Casei Regale).
Pana in 1903, cand a deschis prima din seria de expozitii personale, urmate se ca o nobila obligatie nationala vreme de sapte ani, Angelescu-Ange a studiat la Belle Arte, in tara, fara sa straluceasca. Ar fi fost si greu in generatiile care i-au dat pe cei mai multi dintre marii nostri pictori de la 1900. Arhivele retin un incident din 1888, la examenul de bursa. Ange a cerut stipendie de la stat, in baza notelor primite, insa s-a descoperit ca nu era deloc un tanar fara mijloace, ba dimpotriva, iar de necinstea sa lumea a vorbit. Drept care a vizitat orasele de arta si muzeele occidentale pe spezele familiei. Desi a fost activ in meserie si a mai castigat si din pictura bisericeasca – Sf. Nicolae Selari, Sf. Gheorghe (Malmaison) – arta a stat mereu in balanta cu slujba de stenograf revizor de la Camera Deputatilor. Daca astazi ii intalnim numele in licitatiile europene de arta e pentru ca a vandut pe unde a trecut mare parte din ce a pictat in lungile sale voiaje. Iar daca i-l intalnim rar in negotul din tara e fiindca spre sfarsitul vietii s-a repetat, nu a rezonat la noutatile inceputului de veac si si-a impartit puterile functionareste intre sevalet, fresca bisericeasca si Parlament. In epoca, avea un nume si i se recunosteau unele specificitati, cum ar fi “calmul, ca spectacol al naturei” si faptul ca nu-si ingaduia “de loc acea libertate de factura si de colorare, pe care o au unii”. Era, cum s-ar zice, un barbizonist disciplinat care-si propunea sa infatiseze “o atmosfera placuta” si reusea. Drept care nu Angelescu-Ange a fost uitat, ci un tip de imagine si un fel de a picta. S-a trecut o data cu epoca. Numai ca secolul ce s-a scurs de atunci ne impune sa privim epoca lui Ange sI pe Ange insusI cu mai multa relaxare, ca in deceniile 50-80 si sa-i masuram deliciile cu un inteles superior al trecerii secolelor.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar