Versiunea completă
Ziarul de Duminică

(nihil) SINE DEO/ de Lucian Vasilescu

Cele de mai jos sunt doar un punct de vedere personal, generat de ziua de 25 octombrie și de evenimentele organizate cu prilejul aniversării Regelui Mihai:

Lucian Vasilescu · 3 noiembrie 2011 · 3 min de citit

Cele de mai jos sunt doar un punct de vedere personal, generat de ziua de 25 octombrie și de evenimentele organizate cu prilejul aniversării Regelui Mihai:

Din noiembrie 1946, dată la care s-au desfășurat primele alegeri parlamentare de după cel de-al doilea Război Mondial (fraudate și astfel câștigate de către comuniști și de complicii lor), în România s-au petrecut o mulțime de lucruri, toate, însă, de domeniul patologicului. Sunt 65 de ani de atunci. Cu toate astea, cred că istoria națională va consemna, în cei 65 de ani, și un foarte scurt moment de normalitate. Sunt cele 15 minute în care Regele Mihai și-a citit mesajul în Parlamentul României, în dimineața zilei de 25 octombrie a.c.

Decebal – regele dacilor, Ștefan cel Mare – Domn al Moldovei, Mihai I – Regele României. Nu “fost”, nu “ex”. Chiar dacă nu mai domnește. Măcar din bun simț și un minimal respect față de timpul care, trecând, se numește istorie.

Se spune că România nu are tradiție monarhică. Dar despre România (Mică) se poate vorbi abia de la 1859 încoace. Iar de la 1859, România Mică a avut Domn pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, de la 1866 până la 1881, (tot) Domnul României a fost Carol I. Din 1881 urmează, până la 1947, un șir de regi ai României (devenită Mare din 1918): același Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai (ultimii doi cu alternanțe la Tron). Așadar, de la Cuza, până în 1947, sunt 88 de ani. Din 1947, România este Republică. Populară, până în 1989 (v-a plăcut?), și democratică/ parlamentară până astăzi (vă place, vă e bine?). Republica noastră a împlinit 64 de ani. Lăsând orice alt comentariu de o parte, avem de comparat cifra 88 cu cifra 64. Asta ca să vedem, aritmetic, ce și cum cu tradiția.

În discursul său din Parlament, din 25 octombrie a.c., Regele Mihai a enumerat câteva valori fundamentale de la care un neam n-ar trebui niciodată să abdice: libertatea, identitatea și demnitatea. Libertatea ni se trage de pe la 1877, când cu Războiul de Independență purtat sub comanda primului nostru Rege, Carol I. Identitatea ni se trage de la Marea Unire din 1918, înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand. Iar demnitatea poate fi lesne găsită în perioada interbelică, la vremea când leul, moneda Regatului României, era una dintre cele mai puternice monede ale continentului și când o seama de români țineau capul de afiș pe teritoriul artelor și al științelor în Europa.

În fine, o ultimă observație: la recentul discurs al Regelui Mihai din Parlament au fost persoane care au preferat să nu participe (ce e drept au fost și din acelea care au participat, deși li se sugerase să nu vină). O singură absență este impardonabilă: aceea a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Și de-ar fi fost țintuit la pat (ceea ce nu a fost cazul) și tot ar fi trebuit să fie prezent, cu pat cu tot. În special de către BOR, Regele ar trebui să fie perceput (fără nici un comentariu) drept Unsul lui Dumnezeu (asta, desigur, dacă Patriarhul și BOR admit existența lui Dumnezeu). Lipsind de la întâlnirea cu Regele, Patriarhul a absentat de la întâlnirea cu rosturile cele mai intime și mai subtile ale Bisericii sale, ratând, irosind iremediabil, într-o manieră jalnică, un moment istoric.

Citește și