Nimeni nu a ramas neatins

Confesiunile profesorului Mircea Flonta se incheie cu evocarea transformarii, in ’76, a Facultatii de Filosofie in Sectie a Facultatii de Istorie. E momentul in care accentul propagandistic al ideologiei partidului se muta de pe filosofie pe istorie, iar pentru Filosofie incepe o perioada de reconectare la pulsul stiintific international si de intoarcere la statutul pierdut in 1949. (Marcela Gheorghiu)

Revin la ceea ce s-a intamplat la terminarea studiilor, dupa asa-numitul “examen de stat”. Fiecare absolvent primea o slujba stabilita de o comisie guvernamentala de repartizare. Existau anumite criterii, in primul rand dosarul de cadre si calificativele obtinute in anii de studii. Fara indoiala existau si protectii, dar si un anumit element de hazard. Eu aveam un dosar nici prea rau, nici prea bun, si note bune, fara a ma numara printre vedetele recunoscute ale anului din care faceam parte. Ma puteam astepta sa fiu repartizat intr-o slujba de nivel mediu din oferta pentru absolventii singurei facultati de filosofie din tara in acel moment Am avut insa una dintre cele mai mare surprize ale vietii mele. Am fost numit preparator la Catedra de materialism dialectic si istoric (mai tarziu Catedra de filosofie a Universitatii Bucuresti). Multi ani nu am inteles asta. Abia dupa 1990, am avut ocazia sa-l cunosc pe Pavel tugui, care in 1955 raspundea de stiintele sociale in cadrul Sectiei de propaganda a Comitetului Central, condusa de Leonte Rautu, si care in anii ’50, in aceasta calitate participa la sedintele catedrei. Curand eliminat din aparatul de partid. In ’90, tugui mi-a spus ca intr-adevar, atunci, in ’55, s-a dat o directiva conform careia cei care aveau hibe mai mici la dosar, in cazul in care erau apreciati ca fiind de perspectiva, vor fi acceptati.

Consider insa o intamplare faptul ca am ajuns in invatamantul universitar. Nu aveam insusirile necesare pentru a inota impotriva curentului. Eram un tip foarte timid si nesigur pe mine. In conditiile acelea, au existat oameni mult mai dotati decat mine, care s-au pierdut. Am citit recent scrisorile lui I. D. Sarbu. Dupa cate am aflat despre el de la unele persoane care l-au cunoscut, inclusiv de la Dorli Blaga, cred ca acestui Sarbu ar trebui sa i se ridice o statuie de zece metri! Nu cunosc un caz similar de demnitate si de curaj. Destinul lui este reprezentativ pentru toti cerchistii de la Sibiu. Ei bine, nici unul dintre ei nu a practicat filosofia. E greu sa ne imaginam cat de diferita ar fi fost cultura noastra daca macar cativa dintre cei mai talentati elevi ai lui Blaga din anii razboiului si imediat urmatori s-ar fi putut consacra profesional filosofiei si s-ar fi putut exprima liber in acest domeniu. Nu a fost sa fie.

Foarte putini din generatia lor au ajuns in Universitate. Ma gandesc la Radu Stoichita sau la Henri Wald. Cariera lor universitara a trebuit cumparata cu pretul unor umilitoare compromisuri si cedari. Si generatia urmatoare, din care si eu fac parte, a fost nevoita sa plateasca un pret. Nimeni nu a ramas neatins. Abia cei care au inceput sa predea si sa scrie in ultima parte a anilor ’50 si inceputul anilor ’60 au fost nevoiti sa faca, totusi, mai putine lucruri rusinoase. Exista si oameni cu un simt deosebit al demnitatii personale, care au reusit sa ramana nepatati… Dar acestia au intrat mai tarziu in invatamantul universitar umanist sau in cercetare.

O lunga perioada de timp nu am gasit un drum spre filosofie. Dar, odata cu acea epoca de liberalizare, incepand din ’64, m-am orientat catre psihologia si epistemologia genetica si am incercat astfel sa ies din diamat. Decisiva pentru mine a fost insa o bursa Humboldt cu care am plecat in Germania in ’72-’73. Cu o intarziere de zece, cincisprezece ani – timp pierdut in bajbaieli si cautari infructuoase -, am avut, in sfarsit, constiinta clara a ceea ce trebuie sa fac. Mi-au aparut deodata ambitia, energia si disponibilitatea de a ma concentra asupra acestor lucruri. Iar unul dintre motivele pentru care m-am intors in tara a fost acela ca am inteles ce inseamna sa faci filosofie dupa standarde academice si ca aici, in Romania, pentru invatamantul filosofic puteam sa fiu util, deoarece nu doar ca stiam anumite lucruri (pe care multi nu le stiau), dar imi insusisem si un anumit fel de a face filosofie. Daca as fi ramas in Germania, in cel mai fericit caz, as fi fost unul dintre cei multi. Aici insa aveam posibilitatea sa las o urma. De fapt, am stiut de la bun inceput ca nu voi ramane. As fi putut sa plec in vara lui ’71, dar am amanat si a intervenit noul curs politic adoptat de Ceausescu in acel moment, care a schimbat lucrurile in rau in multe domenii. Nu mi s-a mai dat pasaport si eram amenintat sa pierd bursa. Am reusit sa plec abia in martie ’72, datorita in primul rand profesorului Gheorghe Cazan, care ocupa o pozitie politica importanta in Universitate. I-a convins pe superiorii sai pe linie de partid sa intervina pentru mine, asumandu-si responsabilitatea in cazul in care nu m-as fi intors. Spun si astazi ca eram obligat sa ma intorc, daca nu din alte motive, macar fiindca nu poti face rau celor care au incercat sa te ajute si apoi sa traiesti in pace cu tine insuti. Insist asupra bursei Humboldt, fiindca a fost cruciala pentru mine din perspectiva a tot ceea ce am facut profesional de atunci si pana astazi. Fara acest stagiu la seminarul de Logica si Teoria Stiintei al Profesorului Wolfgang Stegmuller de la Universitatea din Munchen as fi fost in mod sigur altfel si ca profesor si ca autor. A doua oara in viata am avut noroc.

Am trait pana prin ’65 in schema Materialismului Dialectic si Istoric de productie stalinista. Exista un nomenclator complet al temelor, problemelor filosofice si al solutiilor acestor probleme, care erau declarate “stiintifice”. Nimeni insa nu putea sa-ti explice cum se impaca faptul ca Materialismul Dialectic si Istoric sunt intr-o continua dezvoltare, sunt vii, se elaboreaza continuu – se spunea – pe baza noilor realizari ale stiintei si ale experientei practice, cu faptul ca toate aceste lucruri erau definitive. Nu exista nici o posibilitate de miscare, iar autoritatea suprema erau – in afara de cartile lui Stalin si de prelucrarea filosofiei lui Marx si Engels, cata putea fi aceasta, din perspectiva stalinista – articolele care apareau in publicatiile ideologice din Uniunea Sovietica si in revista “Probleme de Filosofie”, tradusa cu mare promptitudine la Institutul romano-sovietic. In toate privintele lucrurile erau clare, toate probleme erau rezolvate. Ceea ce ramanea de facut era popularizarea si folosirea lor pentru a argumenta politica de zi cu zi. Dupa ’64-’65 a inceput insa desprinderea politica de sovietici, cu repercusiuni in domeniul ideologic. De-acum, trebuia sa te desprinzi de sistemul propagandistic stalinist si in general de marxism, care era internationalist, in timp ce orientarea politica la noi in acel moment era una nationalista. O asemenea propaganda era foarte importanta in momentul acela in vederea obtinerii de catre Ceausescu a unui sprijin popular. Resentimentele fata de sovietici erau enorme si era indeajuns sa manifesti o pozitie neconformista in raport cu ei ca sa devii popular. Chiar la case mai mari atitudinea lui Ceausescu a fost din acest punct de vedere foarte apreciata. Au existat oameni cu vasta experienta de viata si cu un larg orizont – Noica si alti intelectuali de elita din Romania acelei perioade – care, mai ales in ’68, dupa Cehoslovacia, au crezut ca o sa aiba loc o evolutie spre un socialism mai liberal. De fapt, imediat dupa venirea sa la putere, Ceausescu s-a aliat cu aripa intelectuala a partidului, in scopul de a scapa de nucleul adversarilor si rivalilor sai – Chivu Stoica, Apostol, Draghici, sugerand ca erau conservatori stalinisti, in timp ce el era un liberal. Jocul a tinut pana in 1971, cand si-a consolidat pozitia. Sigur ca in discursurile lui, Ceausescu mai pomenea inca de materialismul dialectic si istoric, dar in realitate el a mutat centrul propagandistic pe istoria nationala. Era, de fapt, o incercare de prezentare a istoriei partidului ca o continuare fireasca a istoriei nationale. Din aceasta perspectiva poate fi inteleasa si desfiintarea Facultatii de Filosofie, in 1977, prin transformarea ei in sectie a Facultatii de Istorie. Asa a aparut Facultatea de Istorie si Filosofie, cu accent clar pe istorie. E foarte greu sa-ti imaginezi o combinatie mai nefericita!