Nimfa nehotărâtă/ de Guillermo Cabrera Infante

Trecutul este o fantasmă ce nu trebuie convocată prin mediumuri sau invocată prin sesam deschide-te. Este, în realitate, un

ireal al amintirii. Nu trebuie să pui mâinile pe masă, cu palmele-n jos, sau să găsești răspunsuri la cele trei bătăi rituale ori să întrebi “Cine-i acolo?”. Spiritul trecutului e mereu aici. Un pahar cu apă și o floare galbenă sunt de-ajuns. Nu trebuie să repeți fraze incantatorii sau

: toți morții sunt aici, vii, expuși într-o vitrină neagră, o cameră obscură, o lucrare artistică. Ființele de odinioară trăiesc fiindcă pentru noi ele n-au murit. Trăim pentru că ele nu mor. Noi suntem morții vii.

Doar în trecut vedem timpul ca spațiu. Totul e departe, la o distanță unde trecutul devine o imensă pajiște vertiginoasă, de parcă am cădea de la o mare înălțime, iar durata căderii, distanța, ne-ar face imobili, așa cum se întâmplă cu acei cățărători, care-și dau drumul prin aer cu o viteză enormă și totuși pentru ei nu există nicio cădere. Astfel plonjăm în amintire. Nimic nu pare să se fi mișcat, nimic nu s-a schimbat, pentru că ne prăbușim cu viteză constantă și doar cei care ne văd din afară, voi, cititorii, vă dați seama cât de mult am coborât și cu ce viteză. Trecutul este acest tărâm nemișcat de care ne-apropiem cu o mișcare uniform accelerată, dar traiectoria – timp în spațiu – ne împiedică să ne îndepărtăm pentru a avea o viziune neafectată de cădere – spațiu în timp – voluntară sau involuntară. Timpul, chiar oprit în loc, dă vertij, o senzație pe care n-o poate da decât spațiul.

Trecutul devine vizibil doar printr-un prezent fictiv – și totuși ficțiunea e sortită pieirii. Nu va rămâne atunci din trecut decât memoria personală, netransferabilă.

Nu mă interesează impostura literară, ci adevărul spus cu vorbe ce se înșiră în mod necesar unele după altele, chiar dacă exprimă idei simultane. Știu că o frază este întotdeauna o chestiune morală. Există o memorie etică? Sau e estetică, adică selectivă?

Memoria e un alt labirint în care se intră și din care uneori nu se mai iese. Dar sunt fantastice, nenumărate coridoarele memoriei, deși există un singur timp real, cel pe care ți-l amintești – adică mi-l amintesc, acum, când mașina de scris este adevărata mașină a timpului.

A scrie, ceea ce fac acum, nu înseamnă altceva decât una dintre formele adoptate de memorie. Scriu ceea ce-mi amintesc – îmi amintesc ceea ce scriu. Între ambele acțiuni sunt omisiunile – interstițiile, ceea ce rămâne. Adică gaura care sunt eu: spațiul timpului amintit.

E atât de ușor să-ți amintești, atât de greu să uiți… Nu așa spune cântecul? Sau spune…? Nu-mi amintesc, am uitat. A-ți aminti înseamnă a înregistra într-o limbă sau alta. Dar a uita nu are echivalență…

Iubirea e un dedal delicat ce-și ascunde centrul, un monstru obscur.

Tezeu, fiu al lui Egeu, numele tău este dorință. Ah, Ariadna, nu te-am abandonat în Naxos, ci la Trocha. Acum cobor în lumea de jos a amintirilor ca să te scot la lumină dintre morți. A trebuit să rătăcesc pe apele Letei, râu al uitării, labirint labil, ca să te reîntâlnesc. Caron, care nu mai lucrează pe podul de pe Almendares, ci șterge pentru un bănuț geamul ce înnourează salitra falezei, m-a lăsat să te văd. Te-am revăzut și prin alt parbriz, al unui taxi de data aceasta.

Ea părea să fi murit – și e adevărat. Să fie oare moartea extensia infinită a nopții? Moartea face din viață o rezervație închisă. Ar putea părea ciudat că având acea miniatură (în sensul de mică și prețioasă operă de artă) lângă mine, eu mă dedau la reflexii despre bolero. Se întâmplă însă că eseul îl scriu acum. Atunci n-am auzit decât muzica.

Ea a murit. S-a sinucis? Nu, a murit de moartea cea mai nenaturală: moarte naturală. În orice caz, a omorât-o timpul. Dar adevărul, teribil, definitiv, este că Estelita, Estela, Stella Morris e moartă. Acum eu sunt acela care și-a reconstruit memoria. Ea era o persoană, dar a sfârșit convertită în acel teribil destin, personajul.

Ea a murit departe de tropic, de Cuba. Dar în realitate ea nu era de la tropic sau din Havana sau de pe Rampa unde am cunoscut-o – și a spune că am cunoscut-o este, desigur, absurd: n-am cunoscut-o niciodată. Nici măcar acum n-o cunosc. Dar scriu despre ea pentru ca alții, care n-au cunoscut-o, să și-o amintească. În ceea ce mă privește, ea a fost întotdeauna de neuitat. Dar acum, că e moartă, e mai ușor de amintit. Și când te gândești că ea nu există acum mai mult decât atunci când mi-o imaginez sau mi-o amintesc. E același lucru. Aș putea scrie minciuni, știu bine, dar adevărul e o invenție suficientă.

Spun că am cunoscut-o, dar ar trebui să spun că am întâlnit-o; pe stradă, într-o după-amiază, când nu era decât o rătăcită din suburbii prin centrul Havanei, pierdută. Dar pentru mine a-nsemnat întâlnirea. Există un bolero cântat de Peruchín, se numește “Râvnita întâlnire” și asta a fost ce s-a petrecut. Ce curios cum cântecele dictează amintirile. Néstor Almendros mi-a spus, când a venit în vizită, iar eu pusesem la patefon “Down at the Levy” cântat de Al Jolson, că de câte ori auzea cântecul acesta își amintea salonul apartamentului, soarele scăldând mobilele, oamenii și marea acolo, jos, și eu șezând pe sofa, în tricou, ascultându-l pe bătrânul Al, Al cel dus dintre noi, Al Down at the Levy, waiting for the Robert E. Lee, care era un vapor cu zbaturi ce naviga pe Mississippi în jos.

Am bântuit din nou Rampa azi-noapte. Nu era un vis, era o stare recurentă: amintirea. Mi-am amintit ziua când fusesem pe strada O (Zero, O, Oh) cu Branly. Rampa era tânără, la fel și eu. Dar colțul cu O clocotea de viață deja.

Havana însemna atunci pentru mine o insulă vrăjită, al cărei explorator și ghid deopotrivă eram eu. Pentru o vreme, mă crezusem și un Frank Buck al amorului, care pătrundea în selvă ca s-o aducă, vie, și să trăim amândoi pentru a povesti – cu toate că doar eu puteam întinde o punte între relatare și relaxare. Havana, ce să ne mai îndoim, era centrul universului meu. De fapt, era universul meu: o nebuloasă clară. A o străbate însemna un voiaj prin galaxie. Pe cer erau doi sori.

Imposibil ca povestea aceasta să se fi întâmplat cu cinci ani înainte. Pe-atunci strada 23 dădea în strada L, iar Rampa încă nu fusese construită. În fund, paralele cu faleza Malecón, erau liniile de tramvai și uneori se vedea trecând câte unul pe șinele acelea ce se sfârșeau puțin înainte de infinit. Hotelul Național exista, bineînțeles, acolo, cocoțat pe un parapet, dar unde azi se află Hiltonul era o groapă mare, cu fund plan de pământ lutos, unde câteodată bătusem mingea. Câmpul de joc pe care nu câștigasem nicio bătălie dispăruse, spre a se preface în acest Câmp al lui Venus, nu al lui Marte, unde mi-a fost mai bine – aparent. Totul a-nceput într-o după-amiază de iunie a lui 1957. Era cald, dar nu era foarte cald. Să ne-nțelegem. Suntem lipiți de tropicul Cancerului, zonă toridă, dar orașul e răcorit de curentul golfului. Mile întregi în larg, în apele teritoriale. În plus, mai era și aerul condiționat, la fel de folosit ca și muzica indirectă.

Nu cred să fie rău că povestea unei femei începe cu un bărbat, pentru că bărbatul acela n-a avut nicio consecință pentru mine, însă femeia, da. În plus, femeia era pe-atunci o fată tânără. Deși, pe de altă parte, bărbatul, Branly, a fost un factotum fatal: Mefisto pentru un tânăr Faust. În orice caz, datorită lui Branly am cunoscut-o atât de devreme, încât nici n-avea încă un nume. Capul lui Roberto Branly se ivise deasupra ușii batante ce-i tăia gâtul lung. Ușa era din sticlă mată și lăsa să se întrevadă umbra corpului său demarcat în dreptul unei inscripții care spunea:

EIȚCADER

Ar fi putut recita: “Capul meu – niciodată mai dispus ca acum pentru ghilotină”. Dar nu era de tot decapitat, pentru că ochii încă i se mai încrucișau între ființă și neant. Acum încerca să folosească un șperaclu verbal pentru a deschide mai larg ușa, cu toate că niciodată nu era închisă.

– Ești ocupat sau doar preocupat? – a întrebat cu aer de vijelie. Era evident că nu lucram, pentru că stăteam desculț, cu picioarele pe birou, scrutând tavanul în căutarea urmelor de fum. Trecuse ceva timp de când tot scoteam rotocoale pe gură.

– Deloc. Dar a nu lucra obosește la fel de tare.

– Me pare.

Trebuie spus că Branly nu vorbea italiana, dar Antonioni, cu lenea lui sensibilă, avea efect asupra noastră. Sau să fi fost sub pavăza lui Pavese? Branly făcea muncă de corector la revistă (“sclav la galere”, spunea), grație intervenției mele, invenției mele, mai bine zis, și prelucra stilul altora la mezaninul de deasupra sălii mașinilor. Datorită fumului, Cartele devenea acum o navă în curs de naufragiu, odată cu lumina zilei. – Ce-ai zice să mergem să gustăm ceva? – propuse în mod salvator. Era secundul Lightoller, care nu-și abandona vasul, dar pe care Titanicul îl abandonase înainte de scufundare.

– Unde?

N-a citat, ca de obicei, vreun citat pentru a spune hai să mergem acolo unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientă adormită pe masa de operație. Slavă Domnului.

– La Rampa.

– E prea departe.

– Dar devreme pentru viață.

– Ol’rite.

M-am ridicat să plec, nu înainte de a-mi pune pantofii.

– Gata, Arcane, dă-i, Dedale – cânta Branly.

Era o transfigurare – Tod und Verklärung – a sloganului unui etern locutor de radio ce propunea tema lui Arcaño și Minunățiile sale: “Gata, Arcaño? Dă-i cu Dermos”. (Dermos era săpunul sponsor). Cu vocea sa de catifea, locutorul transmitea și bolerouri, după ce spunea: “Domnule automobilist, dedică-ne un buton la radioul mașinii tale: are muzică înăuntru.”

– Atunci să ne îndreptăm – propuse Branly – spre gloria bolnavă a orei pozitive.

Uneori, Branly se dovedea a fi un poet ocult, cult, și nu m-a mirat că-l citase – Carteles devenise pentru el casa cu țitere -, de câteva ori, pe Eliot, în după-amiaza aceea.

– Să-nveți pe dinafară labirintul în care tu, unul, te poți pierde – și Branly s-a dovedit a fi mai bun profet decât poet.

– Unul și, uneori, doi – am adăugat, biet învățăcel.

Taxiul era un enorm catafalc negru. Motiv pentru care șoferul n-a putut intra pe strada O și-a trebuit s-o ia prin Humboldt, până la Infanta, unde am coborât. Am mers pe jos pe O, spre Wakamba. Numele era pseudoafrican, dar indica o cofetărie la modă, în spatele cinematografului La Rampa. Toată partea asta din El Vedado devenise rampantă de când prelungiseră, cu vreo doi ani în urmă, strada 23 până la Faleză. Pe aceste patru străzi erau mai multe cafenele, cofetării și boîtes pe metru pătrat decât în tot restul Havanei. Aici își aveau sediul și canalele de televiziune, și birourile de publicitate, ca să nu mai vorbim de zgomotul făcut de mulțimea ce se plimba, conversa și contempla trecerea timpului. Femei nenumărate într-un du-te-vino neîntrerupt. N-am fost atent la îmbrăcămintea lor, dar mi-am dat seama că erau femei pentru că le-am văzut fustele – deși ar fi putut prea bine să fi fost scoțieni.

– Finis Terrace – a spus Branly, când am ajuns în fața intrării la Wakamba. Am pătruns înăuntru și ne-am așezat la bar. Branly a cerut un suc de portocale ospătarului, pe care l-a numit “amice”, ca și cum l-ar fi cunoscut. Nu se știe niciodată cu Branly.

– Sucul ăsta te face om – a explicat el.

Eu am cerut pie de mere și cafea cu lapte – pe care le-am azvârlit pe gât fără să am habar de unde-mi venea graba. M-am ridicat să plec. Pe locul meu s-a așezat o femeie grasă, cu guturai. Și-a tras mucii cu un suspin, iar scaunul a scârțâit sub greutatea ei considerabilă. Dacă femeia grasă cu guturaiul ei nu s-ar fi așezat acolo, dacă n-aș fi auzit-o vorbind, aș mai fi rămas, ca să mai beau o cafea simplă, în picioare, cum îmi era obiceiul. Cât durează să ți se aducă un espresso simplu? Patru, cinci minute, poate chiar mai puțin – și nimic n-ar mai fi fost la fel.

– Ce au azi de mâncare? – a întrebat femeia cea grasă.

– Răbdări prăjite – i-a răspuns Branly. Hai, ușcheală.

N-am ieșit pe strada O, ci am traversat cofetăria, am urcat șapte trepte până la ușa din fund care dă spre rampa interioară a cinematografului tautologic numit – cum altfel? – Rampa. Hotărârea s-a aprobat cu minoritate de voturi. Cofetăria, pasajul și intrarea de la cinema erau străjuite de niște panouri de bronz și sticlă, care se deschideau printr-o comandă mecanică, reflectând, din întuneric, strălucitorul soare de afară, ca și cum ar fi fost o galerie de oglinzi multiple ce-ți induceau, pentru o clipă, acea confuzie. Ceva mai încolo era strada orbitoare și trotuarul, ca o fâșie de lumină. Până atunci totul fusese topografie, dar începea, fără s-o știu, vara satisfacției mele. Am plecat de la cinema, fără să fi intrat.

A fost vară într-adevăr, pentru o vreme. A urmat apoi deteriorarea și, în cele din urmă, totul s-a sfârșit cu un soi de nefericire ce a durat, ca de obicei, mai mult decât fericirea. Perioada mea estivală ar fi fost perfectă dacă aș fi știut să ciupesc corzile chitarei, ca Branly, și să mă strecor în iatacul cu balcon ademenitor al vreunei demoazele încântătoare, în acorduri aluzive de alăută – dar cum eu sunt naratorul, va trebui să joc rolul ingratului.

Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere: Liliana Iacob Pleșa