Niscaiva oameni

Pe la sfarsitul liceului, pe cand ma napadise iarba rea a idealismului si pe cand visul meu era sa ajung odata in ceea ce se numeste “lumea literara”, imi imaginam acest mediu ca pe unul plin de noblete si de “oameni deosebiti”. Puneam accentul, bineinteles, pe cel de-al doilea termen al sintagmei.

Iata ca am ajuns sa scriu un editorial pentru “Ziarul de duminica” si pot afirma ca traiesc deja de ceva timp in aceasta lume populata de oameni “deosebiti”, dar accentul cade acum pe prima parte: nicaieri nu am intalnit atata orgoliu, atata obtuzitate… nicaieri oamenii nu mi s-au revelat a fi atat de pur si simplu oameni.

Traisem pana atunci numai printre cartile acestor caractere ciudate care sunt scriitorii, fara a-mi putea imagina – desi imi teoretizam ideea – ca arta ar fi produsul umbrei aflate atat in spatele personei, cat si al persoanei. Astazi nu mai pot impartasi entuziasmul omului simplu care, la un targ de carte, l-a vazut pe marele prozator X “in carne si oase, domnule”. Ei si, imi vine sa-i raspund, dar stiu ca nu m-ar intelege, ba chiar m-ar suspecta de orgoliu nemasurat, daca nu chiar de teribilism. El, acest om, care, pe langa faptul ca este un cititor, este si receptor de imagine, cumparator al produsului spectral pe care scriitorul i-l ofera. Cred ca scopul principal al scriitorului a devenit realizarea acestei imagini, in detrimentul “operei” in sine. Concurenta nu exista la nivelul scriiturii, ci la cel al imaginii…

Daca, de pilda, pe unii ii deranjeaza frenezia cu care tinerii scriitori tin sa-si afirme personalitatea creatoare, sa darame statuile construite de “consacrati” inca din timpul vietii, eu nu le pot intelege nedumerirea: oare numarul de umbre ce incape intr-un spatiu simbolic este limitat? Au poate impresia ca aparitia altor scriitori ii elimina neaparat pe cei deja existenti? Daca acestea sunt temerile, n-ar trebui blamati nici ei: sunt, din nou, profund umani. De cealalta parte, ceea ce se numeste generatia 2000 e un grup de poeti si prozatori care au pastrat coeziunea de-a lungul mai multor cenacluri, poate si datorita faptului ca in mijlocul grupului frigul patrunde mai greu… Daca ne gandim putin, insa, evolutia fiecarui individ va duce finalmente la “decuparea” unor personalitati din grup, la revelarea generatiei – ca factor de coeziune – drept inutila… Pana la urma, cu mici exceptii, tinerii rebeli vor deveni la randul lor “burghezi”. Iar exceptiile vor exista ca atare.

In fond, daca ne amuza sa avem si noi falitii nostri, de ce n-am avea si rebelii nostri, iar daca lupii tineri se transforma in lei batrani… luati-o ca pe o anamorfoza cel putin interesanta. Pana una-alta, ar trebui sa ne amintim mereu ca scriitorii nu sunt decat niscaiva oameni.