Noaptea soarelui răsare (I)/ de Ovidiu Pecican

Ovidiu Pecican s-a născut pe cursul inferior al Mureșului, la Arad, în 8 ianuarie 1959. După studiile universitare – în istorie și filosofie – la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, platoul transilvan l-a atras ca posibil ax organizator al propriei biografii. A participat la înființarea mai multor reviste literare (Conversația, Arca, Apostrof, Verso). Este profesor la universitatea unde odinioară a studiat.

Romane: Eu și maimuța mea (1990; ed. a 2-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira; ed. a 2-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011) și Arhitecturi mesianice (2012); volumele de proză scurtă din Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele și nopțile după-amiezei (2005), Povești de umbră și povești de soare (2008) și 999 minciuni (2012). Povești: Clujul în legende (2010; în colaborare) și Aventurile lui Matiaș Corvin la Cluj (2011).

„Scriu pentru că într-o zi cineva a început să îmi vorbească… Mai întâi o voce familiară… Apoi niște prezențe distincte, apărând intermitent, făcând gesturi câteodată anodine, alte ori emfatice… Așa l-am cunoscut pe cel care ținea morțiș să îmi spună povestea lui cu Imberia. Romanele mele se aglomerează expresiv în jurul unor personaje. Pentru a trăi ai nevoie de o lume împrejur, și tocmai asta tind să fie romanele pe care le scriu: mediul care anturează una sau mai multe siluetele umane.” – Ovidiu Pecican

„Cum, când și cu ce costuri se face trecerea de la condiția de fiu la cea de tată? Iată, cred, întrebarea fundamentală pe care o avansează cartea de față, încercând să răspundă în primul rând prin biografia sinuoasă a personajului principal (un avatar contemporan al lui Don Juan, trecut de treizeci de ani), dar și prin mijlocirea apropiaților acestuia. Aceasta face ca Noaptea soarelui răsare să fie, mai apăsat decât primul volum al Imberiei (pe care îl continuă, păstrându-și, însă, și autonomia pentru o lectură de sine stătătoare), un roman despre lumea bărbaților, cu avânturile, spaimele, fragilitatea, agresivitatea și lașitățile acestora. Având febrilitatea confesiunii făcute la o oră critică, romanul îmbină tulburător bilanțul erotic cu interogația morală, «victoriile unei masculinități dezlănțuite» cu «tangajul interior».”  – Sanda Cordoș

*

*       *

Cel mai dificil mi s-a părut, o vreme, să evit încăierările. Una era să te bați cu colegii de clasă ori cu cei din clasele apropiate în timpul primelor douăsprezece clase… Alta era să eviți formele de violență rituală pe care le presupune apartenența la regnul masculin. Eu le detestam, dar nu am fost niciodată atât de inconștient încât să îmi etalez pe față atitudinea. Am jucat și eu până la loc comanda „bâza” și „lapte gros”, am încasat, zâmbind complice, mingi în mutră și pumni aspri, care îmi învinețeau bicepșii… Și asta nu din lașitate, nu din acea lașitate care îți paralizează mișcările atunci când ar trebui să dai și tu – spaima aia era ceva simplu de suportat și, la urma urmei, nici curajoșii nu scăpau de persiflările celorlalți băieți, era jocul social prin care treceau mereu, generație după generație, toți băieții… Nu, era vorba de lașitatea mult mai gravă, socială, care mă împiedica să recunosc franc sila, plictisul, sentimentul de inutilitate și chiar greață pe care îl simțeam urcând în mine când era vorba să îmi dovedesc – eu ori altcineva – „bărbăția”… De ce eram mai bărbat dacă îi striveam cuiva țesuturile, dacă înjuram și eram trivial, dacă scuipam și îmi suflam nasul în aer, ștergându-mă apoi cu mâneca sau cu fața de masă? Mă revolta ideea, dar realizam instinctiv că nu e cazul să mă dezvălui, să arăt celorlalți ce fel de alien eram eu. Categoriile lor înguste m-ar fi cuprins într-o cușcă prea strâmtă și prea eronată sau… Sau poate nu era nici măcar asta, ci doar o frică și o lehamite în fața necunoscutului care se reproducea mereu, cu monotonie, ca un soi de hău negru și lipicios, un punct obligatoriu de trecere.

Dintre toate formele inevitabile de violență „rituală” am deprins-o pe cea verbală. Nu atât la nivelul vocabularului, fiindcă vorbirea uzuală include un număr relativ redus de combinații, uzate până dincolo de orice limită și copiate până și prin cărți sau în filme de autorii mediocri care vor să dea iluzia de trăit… Modurile zicerii mi s-au părut fascinante și pe ele m-am străduit nu numai să le reproduc, ci și să le înmulțesc și îmbunătățesc. Există o vorbire deloc rudimentară care îmbină cele mai diverse tipuri de a îmbălsăma pe cineva în propria agresivitate, de a deschide discret o portiță spre ceea ce s-ar putea întâmpla dacă…, de a pălmui dând impresia că nu faci nimic, de a zâmbi ca și cum ai șfichiui din bici… A fost prețul pe care l-am plătit pentru dezerțiunea mea, dar și nota de plată pe care am încasat-o fără să crâcnesc pentru că nu mă conformam formelor de confruntare primare, „naturale”, cinstite… Prin aceste variațiuni la temă puteam măsura distanța dintre lumea pe care o părăsisem, universul copilăriei mele în care asistasem prin vecini la bătăi cu parul, la violențe împotriva femeilor, ale femeilor împotriva soților lor răpuși de beție, ale copiilor azvârliți afară în stradă, și cea în care intrasem, nu mai senină și nici mai calmă ori mai lipsită de frustrări, însă mai atentă, oarecum, la formele în care stările de spirit se exprimau.

Devenisem destul de devreme un expert în sfidare, ceea ce nu era ușor, pentru cineva care – așa cum eram eu – încerca să respecte riguros politețea formală, mai ales într-o formă în care adresarea civilizată nu se epuiza cu „dumneavoastră”, ci trecea și prin „dumneata” până să ajungă la „tu”, formă intermediară pe care alte limbi la care aveam acces nu o rețineau. Așa au apărut în viața mea primele fete pe care nu le interesam deloc prin aspectul meu, dar pe care le-am scos din minți, ascunzându-mi înfățișarea îndărătul cuvintelor. Și așa i-am înfrânt pe primii amici gata să își manifeste forța mușchilor în prezența mea, împingându-i discret, însă hotărât, pe panta ridicolului, a grotescului, a amuzantului. Cei mai deștepți dintre ei s-au atașat mai tare de mine. Ceilalți s-au mulțumit să se bosumfle și să mă evite, de atunci încolo.

Trăiam astfel primele mele triumfuri, iar concretețea lor îmi dădea vertijuri, era un fel de beție lucidă și trufașă, o porcărie periculoasă de care nu știam cât de greu poate fi să te scuturi. Simțeam triumfurile unei forțe despre care nici nu bănuisem cât de puternică și de ascuțită poate fi, ce efecte miraculoase are și cum se poate răsfrânge până și asupra celui care o poseda. Pentru asta, metafora Medusei, împietrită la vederea în oglindă a propriului chip, mi s-a părut, mai târziu, cea mai potrivită.

Învingeam în acest fel și una dintre principalele angoase ale băieților pe care, la rându-mi, o împărtășeam: cea de natură sexuală. Dincolo de atracția de primă instanță, pândea etern neîncrederea. Dacă, la vremea cuvenită, aș întâmpina dificultăți de concentrare? Dacă prestația mea virilă ar lăsa de dorit? Dacă nu mi-ar aduce nimic, în afara turnirului propriu-zis, superficial și neinteresant? Aici știam sigur: toată tevatura cu iubirea și romantismul trebuia înlăturată. Eram prins într-un alt moment istoric, într-o altă eră, când fetele făceau dragoste pentru a scăpa de povara prejudecăților legate de virginitate și o practicau ca pe un soi de probă de pentatlon, așa cum încercau hainele într-o cabină anonimă de magazin universal… Eram conștient că mi-ar trebui un mare noroc pe lumea asta ca să atrag vreo fetișcană în așa fel încât să las irevocabil în urmă toată concurența masculină. Și oricât m-ar fi flatat o asemenea eventualitate, nu ignoram pericolele pe care le implica proximitatea unei femei-liană, a unei plante agățătoare, în biografia unui ins decis să își apere cu ghearele și cu dinții independența, după modelul de neegalat al domnului Giacomo Casanova, etern consumator de nuri și personaj vagant care făcea o religie din nestatornicie.

Îmi doream o familie, dar acest lucru venea atât de mult în contradicție cu moda și modelul tiranic al adolescenței mele, încât cel mai la îndemână mi se părea să amân o asemenea aspirație, dând frâu liber experimentalismelor virile. Și, printr-o coincidență istorică, epoca însăși părea să mă ducă într-acolo. Nu că în România anilor ’70-’80 revoluția sexuală ar fi făcut ravagii. Ba tocmai pe dos, de prin ’85 încoace începuse să se simtă tot mai acut amenințarea SIDA, lucru menit să tempereze mult din elanurile anterioare într-ale sexului. Îmi amintesc și acum de figura descompusă a lui Rock Hudson sau de ochii înspăimântați și fața subțiată a lui Anthony Perkins, pe care îl admirasem în copilărie în Vă place Brahms? și în Steaua de tinichea. Dar apăsarea tot mai puternic resimțită la ieșirea din casă, suspiciunea tot mai intensă pe care o aveam față de restul lumii, spaima de turnătorii văzuți și nevăzuți, dorința de a mă refugia cât mai departe de munca patriotică, de ședințele de îndoctrinare, de ritualurile dese și tot mai interminabile la care mă obligau partidul și șefii ierarhici, obsesia de a pune stavilă intruziunii în viața mea privată până în cele mai adânci și mai ascunse unghere mă obligau la cele mai ciudate replieri.

Pentru mine, ca și pentru mulți alții, acesta a fost prilejul de a începe să urmăresc victoriile unei masculinități dezlănțuite. Totul părea pierdut: nu aveam bani, mi se irosea tinerețea degeaba, nimeni nu părea să aibă nevoie de nimeni decât pentru ceata nesfârșită de aplaudaci în care ne transformase pe toți aparatul de stat și de partid, iar timpul meu liber era din ce în ce mai parazitat de infecția din jur: ba o ședință, ba muncă patriotică, ba ziua metodică împreună cu alți colegi de breaslă, cu discuții inutile și neinteresante, ba amenajarea spațiilor verzi din fața blocului – obligatorie printr-o decizie adoptată de toate primăriile din țară… Îmi colonizau timpul și îmi vânau viața, urmărindu-mă prin toate refugiile unde îmi mai găseam o brumă de liniște. M-am trezit că mersul la filme devenise iarna un chin și un risc pentru sănătate, în ghețăriile cinematografelor din oraș. Prin urmare, ultima mea consolare – ceea ce, practic, mă ținea departe de mizeriile cotidiene, smulgându-mă din sila fiecărei zile fără orizont – devenea imposibilă. Iubeam cărțile și, din puținii mei bani, făceam pe dracu-n patru și cumpăram ciocolate librăreselor, unora dintre ele le făceam chiar curte, dar mi le procuram cu gândul la după-amiezele de sâmbătă tihnite, petrecute – între două pene de curent provocate de furnizorul însuși, după un plan bine stabilit, pe care, totuși, noi nu îl cunoșteam – printre pagini, departe. Îmi luau căldura, lumina, îmi dijmuiau hrana, iar acum voiau să mă lase și fără ultima demnitate la care mai puteam aspira, cea de ins care poate pune într-o amplă paranteză totul fiindcă are forța interioară, curiozitatea, vitalitatea de a trăi în lumea paralelă a cărților… Era de neacceptat pentru mine.

Nu aveam de gând să mă las înjosit în halul ăsta. Ca să mă despoaie de ultima rămășiță de demnitate, ticăloșii ăia – indiferent care ar fi fost ei – mai aveau de trecut câteva obstacole. Iar asta nu se putea întâmpla, în ruptul capului. Lipsit de condițiile în care simțeam că m-aș putea dezvolta, că aș putea să cresc profesional, devenind un istoric de prima mână, să fac figură bună în conversații, să știu ce se citește prin lume, ce filme de ultimă oră au apărut, ce mai e nou prin locurile care contau și pe care nu aveam să le văd niciodată… Ce îmi mai rămânea? Evident, doar cele câteva înzestrări pe care le primisem în dar la naștere… o minte, un trup… Bun sau rău, cum eram, mă aveam pe mine însumi și numai pe mine mă puteam bizui…

La urma urmei, nici ăsta nu era puțin lucru. Eram sănătos, eram în plină tinerețe… Aveam o poftă de viață de-mi venea să iau la pumni munții… Descopeream în felul ăsta nu numai angoasa, ci și, mai cu seamă, forța singurătății. Dar se întâmpla și să fie demoralizat. Când eram disperat, mă vedeam sfârșindu-mi viața făcând naveta. Nunta în tren, botezul primilor copii în tren, pensionarea în tren… Poate chiar moartea, cu fruntea lipită de fereastră, la câțiva kilometri de proxima gară…

Treptat am înțeles că nu eram singurul înghesuit în colțul ăsta irespirabil. Iar altora trebuie că le era și mai greu. Fiindcă mie, copilăria și adolescența îmi oferiseră modele… Îl vedeam pe Dinu, mereu jovial și pus pe șotii, niciodată singur, anturat de prieteni și dorit de fete de toate calibrele și din toate părțile lumii… Am început să observ semnele din jur. Iar colegele mele de cancelarie, unele fete de la seral, câteva femei din trenulețul imemorial cu care navetam, un automotor cu două vagoane – unul fiind dotat și cu cabina de comandă – din vremea Imperiului Bicefal, păreau toate extrem, neașteptat de disponibile. Adevărul era că mulți dintre noi ne aflam mai mult împreună decât cu cei de acasă. Plecam devreme și ajungeam târziu, ca niște roboți răvășiți, distruși, terminați, mâncam ceva, ne proțăpeam în fața televizorului, incapabili de a mai întreprinde orice, fie și o pasivă vizită la prieteni, și adormeam în miezul celei mai tari secvențe de film polițist ca în timpul apoteozei răcnite dintr-un discurs al lui Ceaușescu. Eram pierdut, Doamne, eram pierdut… Treaba asta putea continua la infinit, chiar dacă nea Nicu murea, nu-mi făceam iluzii, Prințișorul alcoolic și cinic era acolo, gata să îi ia locul, aparatul din jur, politrucii și bărbații în negru, impenetrabili, semidocți, cu ochelari fumurii, erau acolo, nu dispăreau ca un fum. Urma să merg așa mai departe, fără putința de a scăpa, predând copiilor mișcarea muncitorească în vremea dominației burghezo-moșierimii…

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească