Noaptea soarelui răsare (II)/ de Ovidiu Pecican

Dacă după ani de școală și de speranțe asidue că, opintindu-mă, tocindu-mi fesele pe scaune de bibliotecă, înnegrind tot felul de pagini cu planuri de lecție, în speranța – socotită adevăr – că omul e educabil și că pot face mai buni copiii cărora le predau la școală, învățându-i tot felul de lucruri, interesante, dar și capabile să dea anvergură gândirii și suflețelelor lor, dacă după atâtea eforturi e să ajung la concluzia că prin mine vorbește numai huruitul imperceptibil, dar major, al unei colcăieli stihiale, înnebunite să iasă la suprafață cu orice preț, prin orice orificiu, spre a exploda în noi lujere care, inconștient, poartă aceeași codare, de a rămâne executanții docili și inconștienți ai respectivei forțe oarbe, eu îmi dau demisia. Îmi dau demisia din poziția de om, renunț la toate ifosele apartenenței la umanitate, socotind vânzoleala asta interminabilă, tot noianul de convenții culturale, reguli și legăminte, drept simplu fariseism, căcănărie, spaima de a exprima fățiș și brutal, așa cum s-ar cuveni, imperativul de dincolo de mine. Las să se ducă pe apa sâmbetei toată pretinsa știință, toată pălăvrăgeala umanistă cu idealuri și aspirații și mai știu eu ce; lucruri pe care am pariat, la care am năzuit, până la care m-am cățărat cu greu, pe care mi-am construit, cât am putut, viața de până acum. N-am decât să rămân gol de mine însumi, n-am decât să stau ca o hartă întinsă pe pământul gol, cu brațele și picioarele rășchirate precum omul vitruvian, n-am decât să mă acopăr de plăgile celorlalte regnuri, să devin o pată schimbătoare, ca un cameleon, sau cenușiu și rece, precum piatra din apropiere, sau prăjit și tăbăcit de soare, ca o piele pusă la uscat de un vânător neglijent… Pot fi și eu un Iov, în pariul ăsta metafizic de tot rahatul, în care sunt expulzat cu forța unui car de luptă asirian de o imbecilă care vrea să mă facă piatra de paviment pe care calcă ea, perpetuându-se cu inconștiență…

Îmi dau demisia însă și din condiția de bărbat, pe care nu am ales-o, dar în interiorul determinărilor genetice și fizice ale căreia m-am născut, fiind apoi educat în spiritul masculinității de către bărbați și femei, împreună, de parcă ar fi o glorie a învingătorului să fii bărbat, ca și cum ai intra în for în fruntea legiunilor victorioase în Gallia sau în Britannia, ori printre mereu neliniștitele și terifiantele triburi germanice.

Adio pușculițe cu rât de purceluș și pistolașe de lemn din copilărie, adio mașinuțe și mingi de fotbal, oricum vă cam ignoram, interesându-mă mai mult de fotografiile colorate de prin cărțile pentru copii și oameni mari și căscând gura mai degrabă la filme și la televizor. Adio și primelor ideologii stradale pentru puști, concursuri de scuipat și urinat la distanță, cu boltă, de precizie în trasul cu praștia sau cu arcul cu săgeți, la țintă. Ducă-se pe pustii toată această risipă de atenție și energie, țipătul gros al vanității de a învinge în întreceri să se ducă tot acolo, am să surp toată piramida asta de falsuri, n-am să mă mai întorc niciodată să mă odihnesc în ea…

Și fetele, hahaha, fetele… Good bye, capcane vivante, Venus cu sertărașe și cu trape, adio făpturi foliculinare, disimulate, paradisiace la vedere și infernale dincolo de învelișurile voastre botticeliene… Toată mitologia asta culturală europeană cu Don Juan și Casanova, cu bărbați adumbriți și puternici, oferind ocrotire și îmbrățișări ființelor slabe și primind în schimb dragoste, pasiune, amor licit și ilicit se poate duce direct la tomberon din punctul meu de vedere… Chiar acum, fără nicio întârziere.

La drept vorbind, nu am fost niciodată un prizonier necondiționat al simțurilor, nu am alergat, din loc în loc, transpirând ca un cretin, cu erecții spontane imposibil de stăvilit, în priapism permanentizat sau mai știu eu în ce formulă de satir obsedat de nimfe… M-am conformat, poate, unui model libertin desprins indirect din modelele în vogă, fără care orice băiat al generației mele ar fi fost catalogat mai curând ca un „sissi”, un pederast, un fătălău, o muiere în nădragi… Asta da, am făcut-o, naiba știe cât dintr-un impuls natural – cine s-o măsoare?! – și cât imitând obiceiul locului și al celorlalți bărbați, spre a trece „pragurile invizibile” către maturitate… E bine? E rău? Uite că e rău, dar ar fi fost rău și dacă nu o făceam, rămânând pe margine și calificându-mă singur, în ochii tuturor, ca handicapat, ins neterminat, avorton supraviețuitor al familiei și al mediului meu de proveniență…

Era corect să plătesc pentru asta toată viața, crescând un copil pe care cineva mi-l vâra în brațe fără să mă întrebe? Probabil trebuia mai degrabă să duc o viață de ascet, eventual chiar îmbrăcând, ca în vechime, rasa unui ordin călugăresc, fie și abuzându-mi menajera, în caz că aș fi ajuns preot celib sau înalt ierarh, seducând-o cu predici evlavioase și convingând-o că venerându-mă pe mine, îl venerează pe Dumnezeu?… Era mai bine? Trebuia să accept toate insultele celorlalți adolescenți, să accept să mă deteste ca fiind tocilar, ca „puiul mamei”, ca „impotent” sau oricum le-ar fi venit la gură?

Măcar dacă aș fi știut clar că e albă sau neagră. Dar nici tata, nici Dinu, și nici alții nu mi-au spus niciodată cum stau treburile. Nu mi-au arătat pisica, nu m-au lăsat să întrezăresc ce era la capătul celălalt al funiei… Să știu și eu de la ei, nu pe pielea mea, că se lasă ori cu surprize de tipul ăstora, ori cu izolare, mizantropie și misoginism… Lasă că, uite, după ce am fost nesăbuit, apuc acuma pe calea opțiunilor radicale de despărțire de umanitate și masculinitate…

Există oare și aici o cale de mijloc? E posibil ca, fără să fii hermafrodit, homosexual, asexuat ori cu o sexualitate tulbure și ambivalentă și fără ca, pe de altă parte, să devii un monah, un ascet (fie și laic), un asocial, rămânând în relații de cordialitate relativă cu ceilalți bărbați și celelalte femei, dar excluzând cu totul contactele sexuale, să rămâi integrat sau măcar integrabil în societate? Sunt oare comunitățile umane suficient de inteligente și înțelegătoare pentru a că, după mii de ani de extremism în relațiile de parteneriat între oameni, iubirea ar trebui să devină, totuși, pârghia care urnește totul, absolut totul între popândăii debusolați care suntem? S-ar zice că biserica predică asta de mii de ani, preluând și transmițând învățătura lui Hristos. Dar a priceput oare cineva ceea ce voia să spună Mântuitorul? Eu, oare, pricep acuma, înnebunit cum sunt, ca șoarecele prins într-o capcană fără ieșire? Ce garanție pot avea că lucrurile stau așa cum cred acuma? Poate că, bătându-mă cu capul de toate gratiile astea, până la automutilare, mi se întunecă mintea. De unde știu eu că tocmai acum cad pe adevăruri? Poate că mi-au cădelnițat și fornăit în cap prea mult toți preoții ăștia dezlănțuiți în construcții de biserici și, implicit, în întemeieri de parohii noi, spre multiplicare a normelor și salariilor proprii, poate că acum nu fac decât să cad pe clișeele bigote ale nației mele dezlănțuite în superstiții și practici bizare, în anii din urmă. Ce credit pot să-mi mai acord, după toate greșelile cretine pe care le-am făcut și continui să le fac?

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească