Noaptea soarelui răsare (III)/ de Ovidiu Pecican

Mi-o aminteam pe Malibia mai puțin decât pe celelalte. Cred că obosiserăm deja cam toți să i le mai contabilizăm. Era italiancă, dar numai după mamă. Și, dacă nu mă înșel, mama ei provenea din familia unuia dintre inginerii veniți să se stabilească la București cu un secol și ceva în urmă, când demaraseră în capitala Micii Românii marile lucrări de construcții de sub Carol I. Fata nu era mai frumoasă decât altele, dar avea niște ochi negri foarte vii și un nas lunguieț și subțire, așezat în ovalul unei fețe puțin creole, cu niște buze relativ cărnoase. Îmi părea un amestec interesant de femeie cu o conformație mai degrabă de slăbănoagă, dar plantată pe un soclu cu posteriorul bine bombat și picioarele puțin durdulii. Ieșea, parcă, din tipologia obișnuită a logodnicelor lui Sever, însă de-acum lumea nici nu mai aștepta ceva anume de la el, orice ar fi venit era întâmpinat cu o anume ușurare precaută, care îmbina bucuria că, poate, va acosta și el definitiv în rada unei relații de durată, cu temerea că și de astă dată s-ar putea să fie un simplu vis frumos al celorlalți.

L-am întrebat pe Dinu, de la o vreme, dacă el crede că vărul nostru ar putea fi un homosexual refulat, care să nu-și dea seama ce se petrece cu el. Frate-meu a râs de mine, zicea că fuseseră împreună de atâtea ori pe la chefuri, cu fete, încât era imposibil să nu-și fi dat seama dacă ceva n-ar fi fost în regulă cu el. Mă gândisem și eu la una ca asta, dar voiam, instinctiv, confirmări că nu e doar explicația pe care mi-o dădeam pentru a nu observa ceea ce alții, eventual, observă.

– Să știi că nu numai homosexualitatea te poate ține departe de femei – mi-a zis el, îmi amintesc cu precizie momentul, era o marți, o zi de treisprezece, iar el își lega între timp șireturile la mocasini, ghitara îi era pregătită pe pat, în husa ei de mușama neagră, se pregătea să meargă la unul dintre prieteni „să studieze”, cum zicea, împreună, piese dintr-un posibil nou repertoriu. Îmi amintesc ziua aia precis fiindcă atunci au apărut în Arad manifestele împotriva lui Ceaușescu prin tramvaie și la Fabrica de Strunguri, iar lumea aproape că se oprea ca să râdă în gura mare prin preajma afișierelor de cinematograf unde trona anunțul despre filmul Noiembrie, ultimul bal care suna ca un avertisment la adresa dirigenților că până aici le-a fost, iar pe mine m-a oprit să mă legitimeze, în drumul dinspre gară către casă, o echipă de haidamaci, muncitori în uniforma gărzilor patriotice, un milițian și un tip îmbrăcat tipic în costum bleumarin, cămașă albă apretată și cravată roșie, erau foarte curioși să vadă dacă am și în buletin părul lung și mustață, cum le purtam pe atunci, dar am scos dovada că eram profesor și veneam de la Lipova și m-au lăsat cu regret în pace…

– Hahaha! – am râs eu ca să îl provoc să detalieze. – Și mai ce? Impotența?

– A, păi de astea nici n-are rost să vorbim. Impotența, da, dar și abstinența, ca la popii celibi catolici care se respectă, sau lipsa de apetit sexual, sau șocurile afective netratate… Multe alte lucruri… Dar eu mă gândeam la altceva. La visul puterii.

– „Visul puterii”? Dorința de a avea putere? Politică?

– Politică, financiară, autoritate, chestii dintr-astea. Sunt mult mai frecvente și mai periculoase decât crezi.

– Periculoase? Dar de ce? Ce e rău în a avea pâinea și cuțitul în mână? Care să fie necazul dacă te umpli de bani? Mai bine decât cu râie, nu? – am bravat eu, ca fratele mai mic și mai nătărău, să văd ce mai zice.

– Eu zic că sunt periculoase fiindcă te deviază de la traseul natural al vieții umane. Omul e făcut să găsească bucurie imediată și sinceră în altele: bea, mănâncă, face dragoste, respiră cu drag aerul sărat de la mare sau cel puternic de la munte, se scaldă în râuri și se zvântă la soare, eu cred că astea țin de natura omului. Restul lucrurilor nu mai țin deja de naturalețea modului lui de a fi…

– Păi după teoria ta, Dinule, noi doi suntem complet nenaturali. Tu faci muzică de dimineață până seara, iar eu mă distrez citind pe rupte…

– Stai un pic, să nu confundăm. Eu fac muzică, dorind să aduc bucurie altora. Muzica e naturală, stai într-o zi pe câmp sau în vârful unui deal și ascultă ce e în jurul tău. Să vezi ce muzică prinde urechea ta…

– Acuma ai să-mi spui de simfonia lui Beethoven unde se aud zgomote din natură? – l-am ironizat un pic.

– Beethoven, Strauss și alții au comis asemenea tentative, dar e o întreagă filosofie aici, pe care ar merita să o afli, există trupe de muzicanți care interpretează fără instrumente muzicale consacrate, agitând o cutie de chibrituri, bătând cu bețigașe în sticle cu apă și în trunchiuri de copaci, folosind cântecul păsărilor, tot felul de muzici „concrete”… Nu, eu vorbeam de altceva, m-am referit la ceea ce poate prinde urechea atentă la armonizarea dintre foșnete, troznete, ciripit, alte lucruri care există în preajma noastră dar pe care, în centrul orașelor, n-ai cum să le mai auzi de atâta tăblărie pe patru roți…

– Și ce are cu toate astea chestiunea puterii? De ce ea ar fi mai nocivă decât toate? Nu e și ea un impuls natural, care vine din nevoia de a face față cât mai bine unei situații, organizând și făcând să pună umărul mai mulți oameni pe care să îi ghidezi?

– La origini, probabil că așa o fi. Dar nevoia de a te cățăra pe umerii altora, de a-i domina și seduce, de a-i suci și învârti cum îți vine la socoteală, oricât de înșurubată ar fi în noi nu e dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim, ci mai degrabă dintre cele de care să ne debarasăm. Ea captivează și reține mintea umană ca un virus, așa că nu te mira că în multe cazuri de oameni politici, de lideri militari, problema iubirii nu se pune; uneori, nici măcar cea a performanței sexuale. Gândește-te numai la Hitler și la alții ca el…

Era un punct de vedere. Nu știam până atunci că fratele meu a avut răgazul să dezvolte asemenea teorii între concertele cu trupa lui la cluburile din oraș și repetițiile sfârșite irevocabil prin delicioase chefuri cu fauna de chibiți dimprejur. Eram mereu uluit chiar ce diversitate de prieteni adună în jurul lui. Ingineri care nu trăiau decât pentru a merge, zi după zi, la pescuit cu prietenii, asistenți medicali și dentiști care mureau după fâșnețe, un securist tânăr, cu ochi luminoși, care, pasămite, își dăduse demisia din serviciul de poliție secretă, cerându-și emigrarea în Germania, după nevastă-sa, care era șvăboaică… Și, desigur, Bingo, Tommy, Hăhă și Șulfea, băieții de la tobe, clape, bas și instrumente de suflat…

Trecuseră niște ani buni de atunci, dar uite că mai țineam minte încă toate detaliile discuției de pe atunci care, în loc să îmi lămurească definitiv și clar ce era cu vărul nostru, îmi adusese revelația filosofiilor de viață ale lui Dinu.

Mai era și ideea, pe care o pritocisem între timp îndelung, că sexul nu e o chestie în sine, ca la fericitele viețuitoare neînzestrate cu „mansardă”, ci un instrument pentru anumite tipuri de comerț, un substitut, un drog, un refugiu, o plagă, un mecanism de dominație sau de supunere, un mit, o bagatelă, o funcție subalternă – ceva ca urinatul și defecatul –, o valoare în sine, precum trofeele de vânătoare, o incomoditate… Era toate astea, împreună și rând pe rând, sau era niciuna dintre ele, o absență, un vid, un perimetru de liniște în mijlocul taifunului zilnic, o modalitate de așezare sau ridicare a păcii, un complot.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească