Nobelul e ca și luat!/ de Felix Nicolau

Am dat în sfârșit peste un roman viu și bine scris în literatura română de după 2000. Mare îmi fu surpriza, mai ales că vine dinspre un om implicat total în viața literară, ceea ce nu e neapărat de bun augur… Și titlul, Morții mă-tii (Casa de pariuri literare, 2012) părea pur și simplu teribilist, în stilul 2miiștilor. Și totuși, Un Cristian știe ce și cum să scrie, oricât s-ar vedea el mai curând scenarist decât scriitor.

Între coperte e de găsit mult autobiografism, ceea ce iarăși e de bine, pentru că scriitorul român stă slab la capitolul invenției epice și redării ei într-o formă viabilă. Prima parte, referitoare la copilăria timpurie, este cea mai autentică și inteligent-hazoasă. Citind, am fost tentat să fac o paralelă cu autorul meu favorit într-ale copilăriei, anume Kenneth Grahame cu Dream Days. Și aici candoarea copilăriei este relatată cu seriozitate, ceea ce generează umor de cea mai bună calitate. Propriu-zis, romanul este alcătuit din minipovestiri – module puse cap la cap fără conectori gramaticali. Nici măcar nostalgiile, ori falsele jeluiri ale lui Creangă, care și el lucrase tot pe tiparul modular. Această tehnică accelerează narațiunea, care se salvează prin omogenitatea faptelor și a eroilor. Răceala și luciditatea naratorului sunt ‘umanizate” de formulările spectaculoase, dar firești: “Aurică nu era fraier toată ziua”, “Nu mai văzuseși un mort pe viu în viața ta” ș.a.m.d.

Apoi, scriitorul are simțul senzaționalului – un al șaselea simț pe care foarte puțină lume îl posedă și pe care mulți îl mimează, mai ales cei din cinematografie. El vrea să izbească, să obțină reacție de la cititor, dar prin mijloace inteligente. Relatarea este onestă – fără fasoanele teoretizante ale postmoderniștilor care au produs Femeia în roșu, unde atâta se dezbate asupra naturii senzaționalului, încât nu mai rămâne nici urmă de el -, dar foarte bine controloată și alimentată cu evenimente. Accelerațiile bruște sunt contrapunctate de frâne la fel de bruște în preajma unui stop-cadru cu o zisă sau o trăsnaie memorabilă.

Exemplele vorbesc cel mai bine: Aurică ia bani de la puștimea din cartier ca să-i lase “să pună mâna”, adică să pipăie țâțele lui Cici, soră-sa. Tataia joacă mereu singur șah, dând impresia că exersează scheme complicate. Când colo, nepotul descoperă că nea Gheorghiță habar n-are de șah, folosește piesele doar sedus de numele lor de bal la curte!

Fericita și simpatica lume a copilăriei are unele sincope ce țin de ambițiile viitoare. De fapt, niciodată nu se înțelege clar care este vârsta respectivă, căci ba se vorbește ca între țânci, ba ca între adolescenți. Un asemenea fragment incident descrie planuri literare și de studenție la Litere, scopul fiind realizarea unei biblioteci audio-video cu scriitori contemporani: “Fac un studio de înregistrări, niște antologii video, albume foto doar cu cei importanți. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot niște ediții sonore de carte”. Foarte frumos… și necaptivant. Documentare despre scriitori sună a proiect de viață sado-maso!

Mult mai interesant este episodul cu frica de morți și umflările în pene ale celorlalți copii. Moartea devine și ea un joc ori o ciudă momentană: “Aș fi vrut să moară toate rudele, să plece mamaie și să nu mai fiu nevoit să dorm după prânz”. Nu există pic de răutate dospită în această etapă a romanului. Și dezbaterile despre vârstă și cine-când moare sunt savuroase: “Tot io vă mânânc singur coliva!”, se bucura reținut Aurică. Tot Aurică se încurajează singur: “Mi-a spus mama! Io nu mor niciodată. Sîc-sîc. Și vă mănânc coliva la amândoi.”

Calculul vârstei e spectacol în sine: “«Tu să taci, bă, că-n ’78 nici nu erai născut!» «Ba nu-i adevărat, în ’78 aveam -2 ani»”. Sau: “Și după ce mori, câți ani o să ai, bă?” Gândirea copilărească e la fel de liberă ca fizica actuală. Dar ne recunoaștem și în fleacurile copilărești: “geografia noastră era una pur fotbalistică: o țară exista prin echipele ei de fotbal”, ori: “Noi, țâmbricii, băteam mingea pe străduță și bubuiam în poarta garajului alor mei”. Fleacuri pe care mulți dintre noi nu le depășim niciodată…

Cruzimea nepremeditată exista și la Ion Creangă, mai ales în partea a doua a Amintirilor. Aici, noul Nică citadinizat nu mai omoară capre, ci stoarce pisoii după îmbăiere: “Cum stoarce mamaia rufele”. Dar tot ca în Amintiri apar concursurile inedite. Nepotul se ține scai de bunic să-l învețe engleză, iar bătrânul chinuit recurge la diversiuni: “Tragem o bășină, nepoate?” “Nu ți-e rușine, tataie?”. Singura tulburare din paradis e urâtul, sub toate formele lui: răutatea, boala și moartea. Copilul se apără firesc de ele, de aceea se și supără când bunicul cade bolnav. Dragostea însă recuperează greșelile și se manifestă deplin: “D-zeu să mă ierte, când l-au băgat în cavou, m-am dus mai câș, să slobozesc o bășină”.

Odată cu partea a doua, Micul Ftiriadi, inocența temătoare, dar și neastâmpărată își iese din mână. Intervine metaromanul, o mise en abîme care nu mai e duhlie sau întristată, ca la Creangă: “Facem pariu? Pe ce facem pariu că-ți vărs acuma-n pagină orice vârstă! 10 ani?” și dușmănia: “Da’ când nu ne scoteai din «proști și tâmpiți». Și ne confiscai sandvișurile din ghiozdane, să-ndurăm foamea, că nu-ți scriam după dictare comentariile, sau când ne plesneai peste unghii, că nu-ți știam nu știu ce articol din Constituția statului pulii, cum era, fată dragă? Te simțeai împlinită, gagico? […] Doar-doar oi vedea cum cad stelele, în cerul pizdii mă-tii de profă!” Mi-l și imaginez pe scriitor spumegând peste pagină la 20 de ani distanță de această apocalipsă. Eh, alții au pățit-o și mai nasol… Una peste alta, acțiunile rămân la fel de spectaculoase, dar relatarea lor nu mai are hazul și sensibilitatea din primele 60 de pagini. Decât rar.

Chiar și așa, Morții mă-tii va rămâne în biblioteca mea, spre deosebire de multele cărți ale literaturii române contemporane care iau drumul omenirii. Nu-mi încălzesc casa cu ele. Și dacă tot m-a încântat atât de tare prima parte, de ce să nu-l propun pe Un Cristian la premiul Nobel? De ce să tot concureze fără șansă Cărtărescu, care oricum povestește închircit despre copilărie? Sau, mai bine zis, în povestirile lui Cărtărescu se recunoșteau cititorii de acum 20 de ani. Atunci trebuia el să candideze la Nobel. Acum îl avem pe Un Cristian!