Noblesse oblige/ de Ziarul de duminică

O colecție foarte interesantă a Editurii Baroque Books & Arts se cheamă Noblesse oblige. Autorii volumelor traduse în această colecție sunt martori și comentatori ai societății moderne, scriitori și jurnaliști cu sânge albastru, dispuși să-și invite cititorii în universul lor înconjurat de misterul istoriei și al prezentului.

Christine Gräfin von Brühl – Noblesse oblige
Traducere din limba germană de Mihai Moroiu

Christine Gräfin von Brühl face parte din familia contelui Heinrich von Brühl, căruia Dresda îi datorează terasa cu același nume. S-a născut pe 31 decembrie 1962, la Accra, în Ghana, și a crescut ca fiică de diplomați în Ghana, la Londra și Singapore. Tatăl ei este Dietrich Graf von Brühl și mama ei Maria Octavia Gräfin von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee. În prezent este jurnalistă și autoare de cărți cu un enorm succes. Între ele, cea de față.

„Nobilimea a existat și există în continuare, vechile familii nu s-au stins peste noapte și își cultivă intens cultura și tradițiile. Chiar dacă majoritatea nu mai trăiesc în castele, cetăți și în conace, își cresc copiii ca și cum nu ar fi exclus ca asta să devină din nou o realitate a zilei de mâine. În definitiv, unui vlăstar nobil i se întâmplă frecvent să-și viziteze mătușa sau unchiul în weekend sau în vacanță, care pot locui, deloc întâmplător, într-un castel medieval. Și atunci tânărul trebuie să știe cum să se poarte. Să știe că spațiile de acolo sunt largi, iar mobila foarte veche, că există o anume etichetă în conversație și că la masă trebuie să stai drept și nu ai voie să te ridici și să zburzi, unde și când îți trece prin minte.(…)

Nobilimea germană are astăzi o prezență mai degrabă discretă. Cifrele exacte lipsesc și ele. Wilfried Rogasch scrie în lucrarea sa Curs rapid pentru uzul nobililor: «În Germania există date statistice pentru orice vrei și ce nu vrei, în schimb nu există nicio referire la numărul cetățenilor germani care fac parte din rândul nobilimii.» Iar Eckart Conze confirmă în Micul lexicon al nobilimii: «Din cauza datelor insuficiente, este dificil să se alcătuiască un raport statistic complet asupra nobilimii. »

De vină este, nu în ultimul rând, forma de stat. În Republica Federală Germania nu există discursuri ale capetelor încoronate, iar de legislație răspunde parlamentul. Nobilimea nu are îndato­riri publice. Ajunge în centrul atenției doar când vreun reprezen­tant al ei este nevoit sâ vândă masiv argintărie sau tablouri, dar și atunci subiectul ține mai degrabă de presa de scandal. Nobilul adoptă conștient locul care i se cuvine în structurile ierarhice tradiționale numai când se află printre ai săi. Atunci prințul este prinț, iar baronul nu rămâne decât baron, atunci există o ierarhie, în care e preferabil să nu intervină răsturnări prin încheierea de mariaje, femeile aflându-se, desigur, mereu cu o mică treaptă mai jos față de bărbați.(…)

Foarte puțină lume cunoaște existența și deprinderile acestor oameni. Însă și mai puțină lume cunoaște sistemul sever de reguli care îi guvernează, reflectat desăvârșit în viața șî educația lor deliberată.

Arta de a duce o viață nobilă este de aceea nu numai un permanent joc de-a v-ați ascunselea cu ceilalți, cei nenobili, o neînce­tată delimitare, o izolare, care impune și în interior un permanent «control al respectării celor cuvenite». Un control  aplicat atât de strict, încât guvernează existența oricărui aristocrat, începând din copilărie, când începe să îl deprindă. Prin toate gesturile, prin limbaj, prin comportament și chiar prin aspectul său, un aristocrat trebuie să demonstreze permanent, mai ales în rândul celor asemenea lui, că eate un nobil bun, un nobil veritabil. Și de regulă va prefera să rămână între cei asemenea lui. Iar câte se pot face cum se cuvine, sau cum nu se cuvine, în viața cotidiană a nobililor vor fi relatate în volumul de față. Și totul are prea puțin de-a face cu palate și aventuri romantice, cu straie strălucitoare de prințesă și coroane scânteietoare. Dimpotrivă: nu este întot­deauna ușor să fii nobil.”

Citiți și vă veți convinge!

Alexander von Schönburg  – Arta de a renunța cu stil sau mai puțin înseamnă mai mult
Traducere din limba germană de Mihai Moroiu

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden și scriitor, s-a născut pe 15 august 1969 și este fiul contesei Beatrix Széchenyi von Sárvár-Felsovidék și al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. Din anul 1999 este căsătorit cu prințesa Irina Verena de Hessa, nepoata prințului Christoph de Hessa și stră­ne­poata reginei Elisabeta a II-a. Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria și Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenți direcți ai reginei Victoria și stră-stră-strănepoți ai prințesei Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluși de la succesiunea la tronul britanic.

Ideea esențială a cărții de față – bogăția nu înseamnă avere, ci puterea de a renunța la ea. Cu stil.

 „În viață este preferabil să te obișnuiești să pierzi. Ca să te scutești de multă tristețe.”

A fi înseamnă mai mult decât a avea. Iar a avea stil înseamnă totul. Le style c’est l’homme!

De același autor au mai apărut, tot la Baroque Books & Arts: „Enciclopedia inutilității”, „Arta conversației sau eleganța inutilității”, „Înalta societatea sau dolce vita nu cunoaște sfârșit”. 

Alexander Marguier – Lux lexicon

Traducere din limba germană de Mihai Moroiu

Alexander Marguier s-a născut în 1969, este jurnalist și locuiește la Berlin.

A lucrat la Frankfurter Allgemeine Zeitung și a fost redactor de politică pentru Welt am Sonntag. În ultimii nouă ani a condus departamentul social de la Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung și din iulie 2010 este redactor-șef adjunct al revistei Cicero.

Cartea de față este o pledoarie subtilă și competentă pentru consumul rafinat și independent, cu bun-gust și spirit de selecție. Totul despre lucrurile alese. Un slalom ludic în lumea celor mai remarcabile oferte, însoțit de cel mai profund respect față de obiectul desăvârșit, de la jeanși la ciocolată, de la lenjerie la iahturi, de la hârtia de corespondență la briliante, de la ochelari la ceasuri, între un pahar de șampanie și o terină de foie gras.
O carte de vizită nu devine cu nimic mai aleasă printr-o bogăție de detalii, motiv pentru care trebuie evitat și excesul de titluri. Spre exemplu, Idi Amin, fost dictator ugandez și analfabet toată viața sa, avea trecute pe cartea de vizită nu mai puțin de treisprezece titluri.
Simplicity, spre exemplu, ceasul lucrat manual chiar de Monsieur Dufour, este o capodoperă de eleganță și simplitate, cu doar două limbi și un secundar mic, separat. Costă doar în jur de 30.000 de euro, cu circa 200.000 de euro mai puțin decât cele mai ieftine modele de la Greubel Forsey. Dar e nevoie și de ceva noroc pentru a cumpăra un asemenea ceas, pentru că anual se produc numai douăzeci sau treizeci de exemplare. Și abia după cincizeci de ani se va vedea dacă a fost un bun plasament de capital. Să nu uităm însă, sub niciun motiv, că de pe urma ceasurilor de mână se poate câștiga o mică avere – dacă s-a investit în ele o mare avere.