Noi și Securitatea. Tablou de familie/ de Daniel Nicolescu

“Raportăm Partidului: La sfîrșitul anului nu avem nici un pionier repetent. Ca rezultat al muncii, am primit 117 distincții pionierești. Pentru înfrumusețarea orașului, am efectuat 7.500 de ore de muncă patriotică.” Această succintă dare de seamă către Partid (un Partid căruia i se fâlfâia steagul roșu de realizările cetățenești ale pionierilor) este scrisă cu pixul (foto 1), cu litere de-o șchioapă și caligrafie infantilă, pe panoul de întâmpinare al expoziției “’70/’80. Tinerețea noastră”, organizată la parterul Muzeului Național de Istorie a României*.

Excursia – plină de interes documentar – prin anii 70-80 ai României ceaușiste a fost organizată de către Ministerul Culturii, MNIR și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Cu excepția momentelor AMPLUS, târg de carte cu 16 ediții și derulat în același spațiu expozițional, nu am mai văzut atâția vizitatori în muzeul de peste de drum de CEC-ul cel mare. Cei mai mulți erau tineri (în vizită cu școala? – chiar ar fi ironic), curioși, zăbovind atent asupra exponatelor, comentând harnic și uneori furtunos fiecare document în parte, încercând să facă poze, dar fiind categoric împiedicați de funcționarele muzeului (din rațiuni care îmi scapă).

De ce se cheamă acestă expoziție “Tinerețea noastră” n-aș fi în stare să spun. Poate pentru că are o nuanță autobiografică, din punctul de vedere al organizatorilor? Poate pentru că se vrea o formă simpatică de complicitate cu vizitatorii? Poate pentru că a mizat pe prezența unui public recrutat din categoria de vârstă “30 de ani și mai bine”? Dacă e să mă iau după ce mi-au văzut ochii, această ultimă explicație face, fără doar și poate, titlul neacoperitor.

Există, practic, în expoziție două secțiuni. Una evocatoare, care face uz de obiecte, fotografii, scenografii în spirit realist, care încearcă să configureze aerul epocii. Costume de pionieri, de uteciști, de PTAP (Pregătirea tinerilor pentru apărarea patriei), vitrine cu ustensile școlare (acuarele, creioane, blocuri de desen, călimări cu cerneală, manuale), vitrine cu obiecte de divertisment lipsite, desigur, de orice haz (jocuri de librărie-papetărie, volumașe cu caricaturi tip “Urzica”, imagini cu gloriile fotbalistice ale vremii, lanterne), interioare de bloc (cu covoare de iută, bibelouri ieftine, televizoare pe lămpi, discuri cu Angela Similea, sticle de Cico și poze cu Alain Delon lipite cu pelicanol direct pe perete) și multe, multe imagini cu liceeni la practică agricolă, cu studenți mânuind hârlețul la Canal sau culegând porumb, cu aceiași studenți prin amfiteatre universitare sau studiind cine știe ce microorganisme la microscop. Totul acompaniat de comentarii exacte, seci, de tipul: “Anul școlar și cel universitar începeau cu un stagiu de muncă patriotică de minim două săptămâni. Inițial, munca neplătită a fost numită muncă voluntară, dar cum nimeni nu participa benevol și lucrul nu era plătit, comuniștii au numit-o muncă patriotică. Prin acest nume nou dat exploatării comuniste, autoritățile aveau justificare pentru neplata muncii prestate și se asigurau că nimeni nu îndrăznea să refuze participarea pentru a nu risca să fie acuzat de lipsă de patriotism, cu urmările politice și legale de rigoare. Absența de la muncă putea duce la scăderea notei la purtare, picarea la un examen, tăierea de la prime, de la măriri de salariu, de la promovări, de la bilete de odihnă și tratament, criticarea deschisă în ședințele de pionieri, UTC, sindicat și partid.”

Cât se poate elocvent, nu? Ca un articol de dicționar, fără prea multă patimă, fără acolade lirice. De altfel, expoziția chiar vrea să fie “ÎnTrecerea anilor”, dar fără vedete și fără pedala nostalgiei apăsată la podea. E o lume urâtă, lumea anilor de agonie a comunismului, o lume sufocată de coerciții, de interdicții, de prost-gust, de cenacluflacăra, de absurd, de mârlănie infuzată democratic în toată palierele societății, o lume fără speranță și fără alt viitor decât acela de aur.

Cel de-al doilea segment al expoziției, pentru închegarea căruia, desigur, a fost responsabil CNSAS, dezvăluie atât rezistența ascunsă din rândurile populației, actele individuale sau colective de eroism (ați auzit de grupul de acțiune “Banat”?), rebeliunile minore (scrisorile către Cornel Chriac la Europa Liberă, bunăoară), cât și, mai ales, interacțiunea continuă, aberant-dureroasă a organelor Securității cu oamenii de lângă noi (sistemul de legătură ofițer-informator, stimularea și recompensele acordate informatorilor, recrutarea și instruirea informatorului, tipurile de informatori cu care lucra Securitatea, rețeaua informativă din rândul tinerilor, filajul, controlul și cenzura corespondenței, perchezițiile secrete, anchetele și destrămarea anturajelor, etc., etc.)

O perfectă radiografie a terorii, dar și a abdicărilor de tot felul, de la cele ținând de credință la cele vizând morala, de la sentimentele esențiale precum dragostea sau prietenia la rațiune și inteligență. O ciorbă deasă, grețoasă și amestecată, din care cel mai rău iese nu Securitatea și cei care o instrumentau, ci însuși poporul român.

Privirea înapoi pe care o propune acum MNIR este dezolantă și răvășitoare; în plus, lasă deschis robinetul unor întrebări dureroase legate de noi înșine și de vocația noastră fundamentală pentru mizerie. Cu toate astea, sau tocmai de aceea, este o expoziție care trebuia făcută și adusă în fața ochilor marelui public, ca o promisiune de însănătoșire.

*) “’70/’80. Tinerețea noastră”, Muzeul Național de Istorie a României, Calea Victoriei 12, 17 martie – 19 iunie

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.