Nopțile albe ale poeziei americane/ de Rodica Grigore

Dacă, în Statele Unite ale Americii, termenul de “avangardă” nu a fost niciodată adoptat în mod profund ci, cel mult, într-un sens restrictiv și doar în mod pasager, acela, mai academic – dar și mai ambiguu – de “modernism” a reușit să se impună. Atât de bine, încât a ajuns să includă, o spune, la un moment dat și Octavio Paz, într-un eseu din volumul Copiii mlaștinii, semnificativ subintitulat Poezia modernă de la romantism la avangardă, dacă nu totul, atunci, cu siguranță, aproape totul, de la ultimii reprezentanți ai romantismului și până la imagiști și la cei care i-au urmat. Astfel încât, cel puțin din acest punct de vedere, nu este deloc riscantă – și nici măcar deplasată – afirmația pe care o face Andrei Codrescu (foto) în prefața antologiei sale de poezie americană a ultimelor decenii, Up Late*, și anume că majoritatea autorilor incluși în paginile sale pot fi numiți, într-un fel, “romantici”. Sau, dacă nu, neoromantici. Desigur, nu în sensul unei istorii a ideilor sau curentelor literare, ci mai cu seamă în ceea ce privește poziția lor referitoare la rolul limbii în raport cu “experiența”.

La începutul anilor ’60, poezia americană suferea, se pare, de ceea ce Harold Bloom – și, pe urmele lui, numeroși critici – a numit “anxietatea influenței”. Asta, desigur, doar dacă e să dăm crezare antologiilor, foarte adesea extrem de academice (și cel mai frecvent atât de academizate, încât reușeau marea performanță de a ucide adevărata poezie sau, dacă nu, în cel mai bun caz, de a o pierde din vedere – dar nu-i nimic, se consola și îi consola și pe alții Anselm Hollo în poemul The Musicians, “You missed them. They didn’t miss you”). Numai că dincolo de aceste antologii și de creația (sau creațiile) noilor “poeți laureați” – de astă dată, în Lumea Nouă, nenumiți ca atare, dar cu siguranță laureați ai vreunei catedre de literatură din vreo prestigioasă universitate – poezia continua să existe. Și, ceea ce este și mai important, să fie vie în adevăratul sens al cuvântului, depășind orice anxietate a influenței (sau influențelor) lui Pound sau Eliot, pentru a ne opri aici cu exemplele.

O poezie care, dezvoltată adesea în jurul unor reviste, s-a apropiat de experiențele suprarealismului, de esența muzicii, de procedeele specifice artelor plastice și ale cinematografiei și, nu în ultimul rând, de ideea însăși de reprezentare a actului poetic, astfel că au devenit din ce în ce mai populare lecturile de poezie, fapt greu de închipuit cu doar câteva decenii mai înainte. Iar în jurul acestei noi poezii americane și, mai cu seamă, chiar din ea, au luat naștere câteva grupări despre care s-a vorbit din ce în ce mai mult în ultimii ani: Școala de Poezie de la New York – cu toate generațiile sale, două, trei sau mai multe – suprarealiștii grupării Zen din California, poeții “noului val”, liricii erotici și așa numiții “language poets” sau “performance poets”. Cu toată această diversitate – sau, poate, în ciuda ei -, câteva idei generale comune sunt de regăsit în America ultimelor decenii. Cea mai importantă fiind legată de mai vechiul concept de imagine, acel “complex emoțional și intelectual de reprezentat într-o clipă”, după cum suna definiția imagiștilor. Numai că acum problema era tocmai redefinirea imaginației, cu scopul de a o face, cumva, mai reală și mai puțin “imaginară”. Desigur, numele lui Andy Warhol, cel care a pus capăt producției de imagini standard, este cel dintâi de reținut aici. Apoi, se simțea din ce în ce mai acut nevoia ca reprezentanții noii poezii să regândească locul pe care aveau să-l ocupe ei înșiși în foarte noua (și minunata?…) Lume Nouă, cea devenită pe neașteptate atât de lipsită de granițe clare, atât de electronică, de simultană, atât de… imaginară. Strategiile alese au fost extreme de diferite, de la celebrele “liste ale lucrurilor care trebuie făcute” ale lui Ted Berrigan, la umorul – nu o dată negru, dar acum nu pentru a respecta și mai celebra “political correctness” – care, uneori, a fost tentat chiar să îmbrace forma erotismului sau a râsului neiertător. Nu doar pentru ca autorii acestor poeme să facă nopți albe, după cum spune Andrei Codrescu în prezentarea antologiei de lirică americană pe care a alcătuit-o el însuși, ci, poate, și pentru ca cititorii atât de grăbiți ai unui atât de grăbit și neașezat început de mileniu – din America și din alte părți – să nu uite să citească.

*) Up Late. American Poetry Since 1970. Selected and Introducted by Andrei Codrescu,Four Walls Eight Windows, New York, 1988

RODICA GRIGORE esteconferențiar universitar, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatura universală și comparată; licențiată (1999) și doctor în filologie din anul 2004. Volume publicate: Despre cărți și alți demoni (2002), Retorica măștilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu (2005), Lecturi în labirint (2007), Literatura universală și comparată. Puncte de reper în evoluția romanului universal (2008), Evoluția formlor romanești. Între modernism și postmodernism (2008). Traduceri: Octavio Paz, Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă (2003), Manuel Cortés Castañeda, Oglinda celuilalt. Antologie poetică (2006), Andrei Codrescu, Un bar din Brooklyn. Nuvele și povestiri (2006, Premiul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor). Coordonează și realizează (în colaborare) antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, apărută, în ultimii ani, sub următoarele titluri: Semne (2005), Împreună (2006), Next (2007), Energii (2008), InOvații (2009), Întrebări (2010). A publicat numeroase articole și traduceri în presa literară românească, colaborând la revistele: “Cultura”, “Contemporanul”, “Adevărul literar și artistic”, “Euphorion”, “Saeculum”, “Scrisul Românesc”, “Viața Românească” etc. O scurtă antologie de poezie românească i-a fost publicată în Mexic (2005, 2009), Spania (2006) si Venezuela (2007). Colaborează frecvent la publicatii literare din Statele Unite ale Americii, Spania, Mexic, Peru si Venezuela.