Nora Iuga (I): Guten Morgen, liebe Frau

Nora Iuga – poeta, prozatoarea, traducatoarea de exceptie din Strindberg, Hoffman, Nietzsche, Oscar Pastior, Gunter Grass, Aglaja Veteranyi si foarte multi altii – este singura personalitate culturala din Romania distinsa cu Premiul Gundolf, acordat persoanelor care contribuie la raspandirea culturii din tara lui Goethe in lume. Evenimentul s-a petrecut in urma cu aproximativ doua luni si m-a calauzit spre o intalnire de basm cu castigatoarea premiului. (Marcela Gheorghiu)

Fiorii erotismului si ai poeziei
Sunt foarte departe vremurile cand eram eleva la Ursuline. Daca stau sa ma gandesc, nici macar nu mai pot sa realizez faptul ca ele au reprezentat o realitate, mai ales ca atmosfera nu avea nimic pregnant material, bine fixat intr-un loc anume. Era o atmosfera in general foarte poetica, in primul rand pentru ca eu intram in pubertate, iar adolescenta este exact varsta la care incepem sa simtim in noi acel sentiment vag, imperceptibil, care este atractia spre ceva. Adica prima forma de erotism – indraznind timid sa se constientizeze – se intampla la aceeasi varsta si in acelasi timp cu sentimentul poeziei. Daca ai in tine instinct creator, acesta mi se pare ca apare tot la inceputul adolescentei, insotit clar de primele semne ale erotismului. Am declarat mereu aceste lucruri si cred sincer ca poezia si erotismul, dimensiuni esentiale pentru un creator, apar in acelasi timp si sunt legate intrinsec una de cealalta. Din acest motiv, pentru mine scoala de la Ursuline a reprezentat o perioada poetica, prima din viata mea. Acolo am si inceput, de fapt, sa citesc poezie si tot acolo am realizat ca ceea ce-mi place mai mult pe lume este romantismul. Acolo si atunci hoinaream tot timpul prin dumbrava, acolo m-am apropiat de natura si am invatat sa o iubesc. Deci radacinile mele de poet s-au nascut in spatiul acela, unde traiam inchisa, de fapt, in manastire, unde aveam profesoare-maici germane si unde, la subsol, se intindeau catacombe care mi se pareau nesfarsite, unde in nise sapate in pereti erau ingropate maicile raposate si unde era vesnic intuneric si trebuia sa umblam cu lumanari aprinse. E de inteles, cred, ca acolo s-a nascut in mine acea poezie formata dintr-o cumplita frica si in acelasi timp dintr-o irezistibila propensiune catre mister. Permanent eram inconjurata de miraculos si, in acelasi timp, de frica de necunoscut. De fapt, cred ca, in ce-l priveste pe copilul de atunci, la inceput a fost frica, iar frica a devenit poezie!

Cu Dumnezeu in curtea-gradina
Am facut scoala la Ursuline, un gimnaziu manastiresc catolic cu ramificatii in toata lumea (Manastirea Ursulinelor din Sibiu a adapostit celebra Scoala de Fete desfiintata in 1949, intreaga avere a manastirii si a scolii fiind confiscata de comunisti. Nici pana astazi nu a fost retrocedata – n.r.). Numele gimnaziului apare foarte des pomenit in Ulise al lui James Joyce, unde ori sotia, ori mama protagonistului, nu mai stiu, urmase aceasta scoala. Relatiile dintre noi, elevele, si maicile-profesoare de la Ursuline erau cu totul diferite de relatiile existente in scollie romanesti, in Liceul “Iulia Hasdeu”, de pilda, pe care l-am urmat la Bucuresti. Nu vreau sa spun ca profesorii din Capitala, in acea epoca, erau mai prejos. Dimpotriva, erau niste dascali exceptionali. Noi, cei de atunci, am facut o scoala extraordinara. Am avut insa nesansa teribila sa devin studenta exact in perioada in care s-a produs rasturnarea, au venit rusii si am intrat in nenorocirea pe care o stim. In 1949, invatamantul romanesc a fost reformat intr-un asa hal, ca nu a mai ramas nimic din el. Adevarata mea cultura, de fapt fundamentul culturii mele, s-a creat in acest liceu “Iulia Hasdeu”, unde am avut niste profesori pe care nu ii voi uita niciodata. De exemplu, am avut-o pe Golopentia profesoara de limba romana – un nume de referinta, ca si al sotului ei, care a murit in puscarie facand ani interminabili de detentie comunista. Am avut o directoare extraordinara – Olga Reasilvia Popovici – care, la randul ei, era o somitate, eminenta profesoara de fizica si monarhista convinsa. Pot spune ca a fost un om de mare curaj in perioada aceea, cand noi, in clasa, am hotarat sa-l felicitam pe Regele Mihai exact in 1947… Imi amintesc si acum textul telegramei: “Sire, tot tineretul e cu Voi!”. Asta se intampla cu o luna sau doua inainte de a fi silit sa abdice cu forta, cum toata lumea stie ca s-a intamplat.
Bineinteles ca eram inconstiente la varsta aceea mica; eu aveam vreo 13 ani, Regele Mihai stiu ca e cu zece ani mai mare, cred ca avea vreo 22-23 de ani cand a abdicat. I-am trimis aceasta telegrama si raspunsul a venit prin aghiotantul Curtii Regale, cred (nu mai stiu exact ce titulatura avea), pe numele meu, la scoala. Am adus in discutie acest episod pentru ca am vrut sa va demonstrez ce om nemaipomenit a fost aceasta directoare Olga Reasilvia Popovici, care m-a chemat la ea in cancelarie. Mie imi batea inima sa-mi sparga pieptul, de frica sa nu ma dea afara din scoala. Ea insa m-a luat – era foarte emotionata -, m-a mangaiat cu multa blandete pe par si mi-a spus: “Uite, draga mea, ce se intampla: noi am intrat intr-o perioada ingrozitor de periculoasa. Chiar daca esti o fire exaltata, expansiva si vrei sa-ti exteriorizezi sentimentele si emotiile, e momentul sa stii ca trebuie sa-ti tii gura, pentru ca nu ai voie sa vorbesti despre lucrurile acestea. Dar eu sunt foarte fericita ca exista copii care gandesc ca tine in Romania”. Or, eu nu pot sa uit aceste cuvinte!
Cand amintirile se ingramadesc si toate cer imperativ sa fie rostite, pornesti de la una si ajungi, fara sa vrei, la alta. Vorbeam de perioada petrecuta la Ursuline si de relatia dintre noi, elevele, si maicile-profesoare. Sigur ca la “Iulia Hasdeu” eu am asimilat mult mai mult, pentru ca am invatat acolo din clasa a III-a pana la bacalaureat. Dar la Ursuline, cum am mai spus, era o cu totul alta atmosfera. Maicile acelea aveau un tact extraordinar, aveau simt pedagogic si, probabil, o importanta traditie pedagogica, erau de o blandete fara seaman. Eu nu imi amintesc ca vreun copil sa fi fost pedepsit vreodata. Nu stiu cum de reuseau ele sa ne educe, sa ne faca ascultatoare si disciplinate, umbland tot timpul numai cu vorba buna. Unele dintre ele aveau pungute cu bomboane in buzunarele lor mari de la sortulete si cand ne intalneau pe culoarele manastirii – caci ce altceva era scoala noastra? -, felul de a saluta era special: noi, in fata unei profesoare-maici, faceam o reverenta, inclinam capul si spuneam “Gelobt sei Jesus Christus”, iar ele ne raspundeau “In Ewigkeit. Amen!”, iar atunci unele dintre ele ne dadeau si cate o bombonica, spre marea noastra bucurie.
Nicaieri nu-l poti cunoaste mai bine pe Dumnezeu decat in mijlocul naturii. Majoritatea orelor le faceam in gradina scolii. Mai ales orele de botanica! Imi amintesc cu nostalgie de toate tipurile de flori, de plante – liliaceele, rozaceele s.a.m.d. Toate aceste minuni ale naturii mi s-au intiparit in minte si au devenit aproape asemenea unor fapturi apropiate de mine, mai mult decat in memoria mea, organic patrunse, facand corp comun cu propria-mi fiinta, pentru ca eu le-am primit in mine nu pe cale stiintifica, ci pe cale vizual-emotionala. Acesta este un amanunt foarte personal, dar pe mine ma emotioneaza ori de cate ori imi amintesc acele momente si, cand ajung in Sibiu, intru in scoala care, evident, nu mai este manastireasca si cer voie adminstratorului sa ma lase sa revad curtea-gradina.