Nora Iuga (II): Eros si Ares

Nora Iuga este o inepuizabila povestitoare si pentru ca viata ei a reprezentat o continua aventura, si pentru ca talentul i-a fost hranit din plin de dramatismul evenimentelor pe care societatea romaneasca le-a traversat incepand din 1941, anul Dictatului de la Viena. Ispititoare si histrionica, interlocutoarea noastra isi evoca adolescenta petrecuta in Sibiul anilor 1941-1942, ocupat de trupele germane. Misteriosul obiect al erotismului abia incoltit capata un chip: ofiterul german. (Marcela Gheorghiu)

Bucurestiul copilariei mele era foarte frumos si in mod sigur mai curat decat este astazi, cu acele case preluate din arhitectura franceza, amprenta pe care o regasesti imediat atunci cand ajungi la Paris. Sibiul insa m-a atras din capul locului si pentru ca acolo era o cu totul alta respiratie, un cu totul alt ritm – mai lent, cu oameni care vorbeau rar, incet, iar gesturile le erau mult mai discrete. Sibiul sugera interiorizare. Un oras medieval, o provincie de un tip anume. Casele lui m-au fermecat, felul de a trai al oamenilor, totul m-a marcat la acest oras care a ramas pentru mine un loc foarte familiar. Uneori stau si ma intreb daca nu cumva este mai legat de fiinta mea in devenirea ei, pentru ca lucrurile s-au petrecut in adolescenta, cum am mai spus, dar si pentru ca acolo am avut intamplari de diverse tipuri, unele minunate, care ating o stare de sublim, altele de care imi amintesc cu durere si cu revolta…
Frumusetea diavolului
Intr-o caniculara amiaza de iunie a anului 1941, veneam de la Ursuline pe strada principala. Ajunsesem in dreptul hotelului Boulevard, cand, din megafoanele uriase amplasate la intretaierea strazilor, s-a auzit: “Atentiune, atentiune, traim un moment istoric: astazi, Romania a intrat in razboi alaturi de Axa” (la 22 iunie 1941, Romania s-a angajat in cel de al doilea razboi mondial). Este incredibil cum pot sa actioneze oamenii la fel, de undeva din interiorul lor: la auzul comunicatului, toata lumea care se afla pe strada a ingenuncheat si si-a facut semnul crucii, copii si batrani, toti ca la o comanda! Nu inteleg de unde am stiut atunci ca vine o catastrofa, pentru ca nu mai trecusem printr-un razboi. Dar am stiut!
Aveam 11 ani cand soldatii germani au ajuns, intr-un numar foarte mare, la Sibiu. Tin minte ca noi i-am primit cu o imensa bucurie. Eram inca niste fetite, iar soldatii, dar mai ales ofiterii germani, erau absolut superbi. Nu vazusem pana atunci in Romania niste tineri atat de frumosi, care sa corespunda perfect tipului meu de frumusete barbateasca: blonzi, supli, inalti, foarte politicosi si rafinati, cu totul diferiti de tipul meridional. Tresaream ori de cate ori vedeam un ofiter german si asta nu mi se intampla doar mie. Sasoaicele din Sibiu, indiferent de varsta, erau indragostite lulea de acesti zei in uniforma. Asta era partea frumoasa, evident. Partea oribila, care ii insufla teama pana si unui copil ca mine, a aparut in timpul plimbarilor pe strada principala, careia noi ii spuneam Corso, cu proprietareasa noastra, Frau Weiss – o evreica. Si, ca si cand nu ar fi fost suficient acest aspect, sotul ei, evreu ca si ea, fusese o figura pregnanta in miscarea comunista din Sibiu, motiv pentru care il deportasera. Nu pot sa stiu exact in ce lagar fusese dus, dar ma gandesc ca pe undeva prin nordul Ardealului sau prin nord-vest. Acolo stiu eu ca s-au petrecut nenorociri si exterminari, dar Frau Weiss imi pomenea mereu de Rusia, ceea ce ma face sa cred ca mai degraba o fi fost deportat pe undeva prin Rasarit, probabil in Transnistria. Cert este ca trecusera deja un an-doi de cand nu mai avea nicio stire de la el, iar noi, pentru ca ea o ducea greu din punct de vedere material, o mai ajutam cu una, cu alta. Ca sa nu se simta ocolita si pentru ca oamenii nu vorbeau cu ea fiindca le era teama, uneori ieseam la plimbare pe Corso cu doamna Weiss. Atunci se intampla ca foarte multi tineri ne apostrofau si ne amenintau strigandu-ne: “Verfluchte Juden!”. Desi noi nu eram evrei, simplul fapt ca ne afisam in public si ca intram in cofetarie cu ea in ochii lor era un lucru grav. Si atunci, ne spuneau tot timpul “evrei blestemati, evrei imputiti, o sa va aratam noi voua!”. Or, toate aceste injurii si amenintari, cat eram eu de copil, realmente incepeau sa ma inspaimante. Observam ca ceva nu este in ordine. Acesta e un episod, unul dintre putinele, care arunca, in ce ma priveste, asupra Sibiului si chiar asupra sasilor, cu care, de altfel, m-am inteles nemaipomenit, o lumina foarte urata. Ii stiam pe sasi ca fiind oameni exceptionali, civilizati, multi dintre ei extrem de cultivati, spre deosebire de svabii din Timisoara, pentru ca si acolo am trait o vreme, cu care nu m-am inteles deloc. Svabii erau cu totul altfel – teribil de harnici, gospodari, idealul lor era sa se imbogateasca, sa parvina, sa aiba tot ce le trebuia, sa fie impecabili din punct de vedere material -, in vreme ce sasii erau exact opusul. Pe ei ii interesa mai putin aspectul material, ordinea si disciplina. Pentru ei, valoarea spirituala conta infinit mai mult decat cea materiala. Fapt pentru care am simtit tot timpul intre sasi si svabi un razboi mut, un razboi rece, camuflat.
Nu am sa inteleg niciodata de ce tocmai acesti barbati de extrema dreapta – de la ofiterii germani, la legionari – erau atat de frumosi si ma seduceau pe mine la vremea adolescentei. Corneliu Zelea Codreanu mi se parea superb si cand am mai vazut si fotografiile de la nunta lui, cu carul cu boi s.a.m.d., eram in plina poveste. Iar Mota era asa de frumos cum nu mai vazusem in viata mea. Viata mea de copil s-a desfasurat tot timpul intre doua extreme. Pe de o parte, erau aspecte care ma fascinau si ma fermecau la acesti oameni, pe de alta parte, era monstruozitatea cumplita la care am asistat in acei ani. De fiecare se petrecea o coborare brutala cu picioarele pe pamant, intr-o realitate din care nu voiam sa fac parte.
In lipsa Ardealului
Dupa cumplitul moment septembrie 1940 (11 septembrie 1940 – Dictatul de la Viena, n.r.), eu si cu mama am venit la Bucuresti, in vreme ce tata a mai ramas o vreme la Sibiu. Fiind balerina la Opera si cunoscand-o pe marea Floria Capsali, initiatoare si inaintasa a dansului contemporan in Romania, cea care a introdus elemente de folclor romanesc, mama obisnuia s-o viziteze. Afland ca atunci cand era mult mai tanara mama fusese balerina la Opera, Floria Capsali a supus-o la o proba si a reangajat-o la Bucuresti. Din acest motiv, mama si cu mine am venit mai devreme la Bucuresti, ducand in acelasi timp tratative sa-l aducem si pe tata, care era violonist, in orchestra Operei Romane. In aceasta perioada, imi amintesc ca ni se facea dor de el si voiam macar de doua-trei ori pe an sa ne ducem sa-l vedem. Tin minte insa ca trebuia sa obtinem un fel de pasaport pentru a trece in Ardeal, iar actul se obtinea foarte greu.
Retrocedarea Ardealului am trait-o mai tarziu, in Bucuresti, la Liceul “Iulia Hasdeu”, cand mintea mea inca frageda incepuse deja sa inteleaga cum stateau lucrurile. Trebuie sa spun ca nu am avut niciodata un puternic sentiment patriotic. Asta vine precis din faptul ca in mine este un amalgam de natii, dar si pentru ca, la noi in casa, nu s-a vorbit niciodata despre politica. In acelasi timp insa, nu puteam sa nu observ – eu am locuit mult in casa bunicilor, care nu erau atat de boemi ca parintii mei si erau foarte atenti la evolutia politica si militara – ce rana profunda a fost pentru poporul roman pierderea Ardealului. Trebuie sa spun ca niciodata nu am simtit – in dreapta, in stanga, pe strada cu prieteni sau cu oameni intalniti intamplator – durerea groaznica in sufletul lor la pierderea Basarabiei, ca suferinta cumplita traita la pierderea Ardealului si ce delir de fericire care parea sa nu se mai termine si care a durat luni de zile a trait aceasta tara cand am primit Ardealul inapoi.