Nostalgia/ de Lucian Vasilescu

Dacă faci o comparație între felul în care stau lucrurile acum, într-un anumit domeniu, și cum stăteau aceleași lucruri înainte de 1989, riști să fii etichetat drept „nostalgic comunist”. Dacă amintești despre taberele studențești gratuite, de odihnă și tematice (nu neapărat de îndoctrinare ideologică – existau și tabere literare, de pildă) ești comunist; dacă amintești despre calitatea procesului de învățământ (de toate gradele) de dinainte de ’89, tot comunist ești, de parcă pe vremuri s-ar fi studiat doar marxism și socialism științific. Dacă amintești despre cărțile pe care le-ai citit „înainte”, tot un nostalgic ești, de parcă ai fi citit doar „Mitrea Cocor”. Discuțiile despre „nostalgie” se înfundă, de obicei, în abordarea simplist-maniheistă conform căreia tot ce a fost și tot ce s-a făcut înainte de 1989 a fost rău (cu sinonimul comunist).

Cum cifrele sunt singurele care nu se supun niciunei ideologii, am să dau un exemplu de „nostalgie” care, cu măsură, poate fi extrapolat și la alte „domenii de activitate”.

Iată exemplul: în anul 1988 am mers pentru prima oară cu trenul de la București la Sighetu Marmației, la un Festival de poezie. Am parcurs, în noapte, 606 kilometri în 11 ore. Raportat la distanța parcursă mi s-a părut, atunci, că drumul a durat nefiresc de mult.

Acum, la 25 de ani de la primul meu drum la Sighet, voi lua din nou trenul din Gara de Nord, cu aceeași destinație – Festivalul de poezie. Mi-am cumpărat bilete din vreme iar biletele, spre deosebire de cele de odinioară, comuniste adică, arată mai bine și conțin mai multe informații. Distanța de la București la Sighet a rămas aceeași – tot 606 kilometri. Ceva s-a schimbat, totuși: drumul durează acum (conform graficului, fără întârzieri, adică) 13 ore. Așadar, la anul 2013 și după 23 de ani de post-comunism, călătoria durează cu două ore mai mult. Adică trenul circulă acum, pe aceeași distanță, cu o viteză medie de 46,6 kilometri/oră.

Firește că sunt nostalgic după vremurile când eram nevoit să zac în tren doar 11 ore până la Sighet (oricum, nefiresc de multe și alea!) în loc de 13 ore. Dar mai nostalgic și mai nostalgic sunt după speranțele pe care le-am nutrit după „prăbușirea comunismului”. Speranțe pe care nu le voi ajunge mai târziu (așa cum voi ajunge, totuși, la Sighet), ci nu le voi mai ajunge niciodată.