Noua epidemie Hitchcock

Maestrul suspense-ului si al thriller-ului psihologic continua sa genereze, la aproape trei decenii de la disparitie (1980), interesul exegetilor si al biografilor. Trei noi volume tocmai au aparut…
Pe entertainment.timesonline.co.uk, Paula Marantz Cohen (autoare, ea insasi, a volumului Alfred Hitchcock si mostenirea Epocii Victoriene, 1995) pune o intrebare retorica: oare cand se va opri avalansa cartilor despre marele regizor? Comparatiile si conexiunile par a fi nenumarate, de la Henry James ori James Joyce la Psycho-ul lui Gus Van Sant sau la feluritele dezvoltari ale postmodernismului in cinematografie. Nu putini, observand aparitiile deghizate ale regizorului in majoritatea filmelor sale, au sustinut teoria exhibitionismului (auto)ironic, sprijinindu-se si pe exemplul acelui faimos interviu (devenit carte) acordat, in 1963, lui Truffaut, in care cei doi au conversat nu mai putin de 50 de ore.
Mai nou, Richard Allen, Quentin Falk si Donald Spoto publica noi volume dedicate magului britanic transplantat, in 1939, la Hollywood de catre faimosul producator David O. Selznick. Doua dintre carti au titluri suficient de explicite – Ironia romantica a lui Hitchcock sau Vrajit de frumusete (trimitere la actritele distribuite in peliculele sale, in general blonde precum Madeleine Carroll, Ingrid Bergman, Carole Lombard, Grace Kelly, Kim Novak sau Tippi Hedren), in timp ce Quentin Falk a optat pentru neutrul Mr. Hitchcock (americanizat anume pentru a se opune lui Sir Hitchcock, titlul oficial detinut in Regatul Unit). A-l studia pe autorul lui Vertigo sau Psycho presupune a lua in considerare toata suita de transformari produse in filmul secolului XX: trecerile de la film mut la vorbit, de la alb-negru la color ori de la buget mic la superproductii. Dincolo de aceasta evolutie, amprenta lui Hitchcock ramane una inconfundabila: stia ce si cum sa povesteasca, folosea pretexte de thriller pentru a forta analiza psihologica, lucra intotdeauna cu mari actori, intelegea gusturile publicului larg si, deloc in ultimul rand, subliniaza Paula Marantz Cohen, era un maestru al PR-ului si publicitatii, fara a ignora nici combinatiile de culise.
Dincolo de fobia sa obsesiva legata de politie (in copilarie, tatal sau il daduse pe mana organelor, care-l tinusera in arest) sau de scarba profunda fata de galbenusul de ou, de meticulozitatea maniacala cu care isi planifica filmarile (mergand pana la dezumanizare – pe platoul la Mr. & Mrs. Smith, 1941, Carole Lombard a adus, in semn de protest, trei… vaci, pe care le-a inscriptionat cu numele ei, al lui Robert Montgomery si al lui Gene Raymond), ceea ce se regaseste permanent in viata si in cariera lui este cultul cu valente sadice al femeilor cu alura nordica. Multele sale Walkirii de gheata au suferit consecintele indemnului preluat de Hitchcock de la dramaturgul Victorien Sardou: Torturati-le pe femei! Tippi Hedren, de pilda, a fost brutalizata la propriu pe platoul de la filmul Pasarile (1963) pentru ca regizorul voia ca groaza sa fie cat mai realist redata de camera de filmat…