Nu cred/ de Tudor Călin Zarojanu

Nu cred că România se află într-o situație catastrofală. România de la televizor, da, România din presă este în pragul Apocalipsei, românii se ucid, se calcă unii pe alții cu mașina, se urăsc, se disprețuiesc, fură, mint, înșală, distrug, corupția le curge prin vene și incompetența le ghidează fiecare mișcare.

În cealaltă Românie, cea care nu prea apare la televizor, toate aceste lucruri există, firește, dar sunt surclasate numeric, ca arie de acoperire și după orice altă măsurătoare, de lucrurile normale, de oamenii obișnuiți, ba chiar încep să fie copleșite și de fapte ieșite din comun în sens opus, pozitiv. Am umblat destul de mult prin țară în ultimii ani și nu puține au fost surprizele – plăcute, în covârșitoarea lor majoritate. Cu câteva săptămâni în urmă, în drum spre Târgoviște, am trecut printr-o localitate, Băleni, care ne-a lăsat cu gura căscată. Din aer trebuie să se vadă precum scheletul unei balene uriașe: zeci de linii de sere, semicilindri din polistiren, sclipind în soare, întinși parcă până la orizont, de-o parte și de cealaltă a șoselei, absolut impresionant! N-auzisem în viața mea de Băleni, acum am căutat comuna pe Internet și am găsit inclusiv filmulețe pe Youtube, în care se spune că oamenii nu mai prididesc cu munca!

Sunt convins că există nenumărate asemenea locuri în țară. Am trăit vacanțe de vis în sistemul turismului de pensiuni, la Praid, la Săcele, la Cheia și, în paranteză fie spus, ne-au trebuit vreo două ore ca să vedem tot ceea ce era de văzut în ansamblul de monumente Curtea Domnească din Târgoviște.

Nu cred că oamenii sunt răi, proști, vicleni. Știu că există oameni răi și unii foarte răi, dar nu ei sunt reprezentativi pentru rasa umană. Pe de altă parte, știu că fiecare dintre noi are păcatele lui, lașitățile lui, lenevelile lui – dar, cum bine spunea cineva, un om nu poate fi judecat după o faptă, ci doar după toate.

Nu cred că lumea e pe cale de a se dezintegra. Cred, văd, știu că sunt nenumărate probleme, de toate soiurile, dar în același timp știu că probleme au fost întotdeauna. Acum se află mult mai repede, se analizează mult mai profund, se răspândesc mult mai ușor, dar nu sunt, în esență, nici mai multe, nici mai grave decât în urmă cu 200 sau 2000 de ani. Speranța de viață a crescut într-un secol cu 30 de ani, adică tot atât cât crescuse din preistorie până acum o sută de ani! Și încă ceva: America triumfătoare de azi a fost construită de generația Flower Power, de nebunii de la Monterey Pop și Woodstock, care se dădeau pe tobogane de noroi, umblau aproape goi și fumau “iarbă”.

Nu cred că e cultura pe moarte. În România funcționează peste o mie de edituri – pe hârtie sunt mult mai multe -, nu se termină bine un festival de film ori teatru că începe altul și numai programul pe o lună al Muzeului Țăranului Rpmân, de pildă, conține mai multe evenimente culturale decât existau într-un an în Bucureștiul anilor ’80, ba cred că și-n cel al perioadei interbelice.

Nu cred că presa e compromisă definitiv. Evident, există jurnaliști compromiși definitiv, dar nu breasla în întregul ei. Presă nu înseamnă numai tabloide și istericale, presă e și Ziarul de duminică, și TVR Cultural, și revistele de arhitectură.

Dar, mai presus de toate, nu cred că există prea mulți oameni care, măcar în zilele acestea de după marea sărbătoare a Învierii, să nu cadă puțin pe gânduri amintindu-și cât și de ce a suferit Iisus pentru noi și întrebându-se ce-ar putea face fiecare dintre noi pentru a răsplăti sacrificiul de atunci, pentru a alina o durere, a stârni un zâmbet, a crea o emoție.

Cred că majoritatea oamenilor sunt buni în adâncul lor și nu trebuie decât să descopere ori să-și amintească asta.