Nu dam credite, dar va oferim in schimb murabaha

Site-ul de stiri Arab News publica, vara trecuta, o decizie a Curtii Supreme din Riyad prin care bunurile miliardarului saudit Saleh bin Abdulaziz Al-Rajhi au fost puse sub tutela unui consiliu care sa le administreze, avand in vedere starea precara a sanatatii proprietarului lor. Arab News il descrie pe Rajhi, care la vremea respectiva avea 90 de ani (intre timp a implinit 91)), drept un intreprinzator care a pornit de la zero si a acumulat o avere de peste 8 milioane de dolari, din investiti in industrie, sectorul bancare, agricultura, proprietati imobiliare si schimb valutar. Si-a inceput cariera ca hamal si vanzator de vechituri, apoi si- deschis prima firma de schimb valutare in anii ’40, la Riyad. Aceasta mica afacere a devenit in cateva decenii una din cele mai mari banci din Arabia Saudita, Al Rajhi Banking&Investment Corp., cu active de peste 13 miliarde de dolari. Si nu e vorba doar de banca. Tot in proprietatea familiei se afla un grup de constructii, un furnizor de Internet (Shabakah), precum si cea mai mare ferma agricola saudita – Watania, furnizor de produse organice pentru lanturile comeciale Marks&Spencer, Asda sau Tesco si de carne de strut pentru piata americana.
Pana aici nimic deosebit; Saleh e inca un miliardar saudit care, ajuns la adanci batraneti, nu mai poate sa stea in fruntea afacerilor familiei. Nici o problema; familia e numeroasa – are inca trei frati – si succesiunea e asigurata. Mai intai, conducerea bancii a fost preluata de unul din fratii mai mici ai seicului, pe nume Sulaiman bin Abdulaziz Al-Rajhi (care n-are decat 83 de ani). La ora actuala, el are cel mai mare pachet de actiuni in banca Rajhi – 23%, iar averea sa e estimata de revista Forbes la 2,1 miliarde de dolari, mai mare decat a fratelui Saleh, caruia revista americana ii atribuie doar un miliard (calculele difera mult fata de cele din Arab News). Mai departe, daca si sanatatea lui Sulaiman se va deteriora, succesiunea e asigurata in continuare: presa economica occidentala se amuza sa noteze mereu ca Saleh are nu mai putin de 60 de copii, in timp ce Sulaiman, mai modest, are doar 23.
Si istoria familiei e tipica pentru modul cum cresterea preturilor la petrol in anii ’70 a permis cea mai importanta acumulare de avere din secolul al XX-lea. Printr-o politica de investitii inteligente in strainatate, cu randament mare, fostul “schimbaci” Saleh a ajuns bogat aproape fara efort. Nu e singurul: Arabia Saudita are acum nu mai putin de zece miliardari – mai multi, raportat la numarul locuitorilor, decat Japonia, Franta sau Marea Britanie. Cat priveste sistemul bancar saudit, acesta prospera, in special pe baza operatiunilor de retail, in conditiile in care consumatorii din economiile bogate ale Golfului au nevoie mereu de bani pentru hobby-urile lor: cumpararea si amenajarea locuintelor, mersul la shopping sau vacantele costisitoare.
Un raport al Bancii Nationale Comerciale, cea mai mare banca din regat, afirma ca valoarea profiturilor nete ale primelor zece banci (intre care Al-Rajhi) a crescut anul trecut la 10,6 miliarde de riyali (2,82 miliarde de dolari), cu 5,9% mai mult fata de 2001, in timp ce valoarea activelor bancare ajunsese la 498 miliarde de riyali (132,8 miliarde de dolari) la sfarsitul lui 2002. E adevarat, Al-Rajhi a fost afectata de expunerea mare pe Enron – 90 de milioane de dolari – dar conducerea bancii a sustinut, convingator pentru analistii bursieri sauditi, ca politica sa de provizioane a fost suficient de prudenta in toti acesti ani ca sa poata acoperi orice credit neperformant.

De ce nu sofeaza sauditele
Lucrurile inceteaza sa mai para atat de banale dupa orice vizita pe Internet a celui ce vrea sa afle mai multe despre familia Rajhi. Alaturi de bancherul miliardar Khalid bin Mahfuz, prezumat cumnat al sauditului Usama bin Laden, familia Rajhi a fost data in judecata, vara trecuta, de familiile a peste 900 de victime ale atacurilor teroriste din 11 septembrie, care au solicitat despagubiri de circa un trilion de dolari. Familiile au dat in judecata sapte banci internationale, opt fundatii islamice, trei printi sauditi, guvernul Sudanului, compania Bin Laden Group si cateva persoane particulare considerate finantatori directi sau indirecti ai terorismului arab, intre care fratii Saleh si Sulaiman Al-Rajhi si inca doua rude ale acestora, ambele cu functii executive in banca Rajhi – Abdullah si Khalid.
Cei patru au fost acuzati ca au contribuit la finantarea organizatiei teroriste Al-Qaida, prin intermediul unei retele de fundatii si asociatii caritabile care au investit in companii controlate de familie sau in care aceste companii au investit. Textul plangerii penale impotriva familiei Rajhi spune ca la banca Al-Rajhi au depozite o serie de organizatii care actioneaza ca fatada pentru Al-Qaida: Fundatia Islamica Al-Haramain, Liga Mondiala Musulmana si Organizatia Islamica Internationala pentru Binefacere. Plus ca unul din atentatorii sinucigasi de la 11 septembrie, Abdulaziz Al-Omari, avea si el un cont la banca familiei Rajhi. Plus ca Sulaiman Al-Rajhi a finantat ani intregi reteaua fundatiei SAAR, implicata in operatiunile lui Usama bin Laden, in timp ce Saleh Al-Rajdi a fost un apropiat al secretarului personal al lui bin Laden, Wadih El-Hage, un tip care a participat in 1998 la bombardarea ambasadelor americane din Kenya si Tanzania. In plangere se mai precizeaza ca familia Al-Rajhi face afaceri in SUA prin intermediul fermei Watania si a inca trei ferme de pasari.
Imediat, acuzatiile s-au ramificat si au capatat dimensiuni periculoase chiar pentru relatiile dintre SUA si Arabia Saudita. Un soi de rechizitoriu intocmit de jurnalistul Stephen Schwartz, autor al cartii “Doua fete ale Islamului: Casa lui Saud (regatul saudit, n.red.) de la traditie la teroare”, sustinea ca in nordul statului Virginia functioneaza, incepand din anii ’70, mai multe fundatii caritabile infiintate de familia Al-Rajhi, care au investit apoi in toata lumea – ferme de vaci in Zimbabwe, o fabrica de produse alimentare in statul Georgia, spatii de birouri bine situate in Washington si asa mai departe, profiturile fiind trimise in paradisuri fiscale si folosite apoi pentru finantarea unor actiuni teroriste. In acelasi articol, Schwartz vorbea si despre un anunt publicat pe site-ul ambasadei saudite in SUA, unde erau promisi 400 de milioane pe an ca sprijin pentru “familiile martirilor”, ceea ce sugera ca monarhia saudita incuraja atentatele sinucigase.
Toate acestea, ca si faptul ca majoritatea atentatorilor de la 11 septembrie erau de origine saudita, ca si Usama bin Laden, au parut argumente bune pentru a acuza regatul saudit ca sponsorizeaza terorismul. Arabologii au adus in discutie si popularitatea in crestere a wahhabismului – genul de fundamentalism religios islamic promovat de bin Laden si care capata amploare in Arabia Saudita si ale carui manifestari sunt destul de evidente in viata societatii saudite (celebra interdictie impusa femeilor de a conduce masina, de pilda). Concluzia a fost pentru multi clara: desi oficial este aliat al SUA, Arabia Saudita este un sprijinitor al terorismului.
Reactiile au fost extrem de dure: cotidianul Financial Times a scris ca intr-o singura luna, august 2002, investitorii sauditi au retras din SUA sume de pana la 200 de milioane de dolari (suma totala investita era apreciata la circa 750 de milioane).
Oamenii de afaceri sauditi si-au repatriat banii sau i-au transferat in conturi europene, amenintand ca pana cand nu va fi retrasa actiunea intentata in justitie de familiile victimelor de la 11 septembrie, nu vor mai baga nici un ban in economia americana, A‚”in care oamenii nu mai au incredere” (evenimentul a influentat negativ, la vremea respectiva, cursul dolarului). Un director al bancii Al-Rajhi a declarat ca despagubirea de aproape un trilion de dolari solicitata de familiile victimelor este “o incercare de a extorca bani sauditi” si de “amestec politic in regiunea Golfului”.

Comisionul nu-i ca dobanda
Intre timp, tensiunile politice s-au aplanat, mai ales in contextul razboiului din Irak, in care regatul saudit s-a aflat din nou de partea SUA, ca si in primul razboi din Golf, din 1991. Pe planul afacerilor insa, procesul continua, iar relatiile sunt la fel de incordate: pana ce situatia se va clarifica, nu doar numele familiei Al-Rajhi, dar si cel al printilor sauditi raman legate de acuzatiile privind finantarea terorismului.
Ceva insa deosebeste net afacerile familiei Rajhi de celelalte nume invocate in proces: e vorba de faptul ca, spre deosebire de toate celelalte banci saudite din “top 10”, Al-Rajhi e singura care isi desfasoara toate operatiunile in acord cu principiile finantelor islamice (alte banci le respecta partial, sau doar la anumite filiale). Banca isi face un titlu de mandrie din a face afaceri in concordanta cu legea islamica, Sharia, iar reprezentantii ei sunt nelipsiti de la numeroasele simpozioane internationale pe teme de finante si banci unde e dezbatuta si problema compatibilitatii intre modul de functionare a institutiilor islamice si al celor occidentale.
Diferentele pot parea la prima vedere extrem de importante; pentru cei interesati de teoria economica, glosarele de termeni financiari islamici pot lamuri insa foarte clar ca in practica nu e vorba de nici o incompatibilitate. De pilda, daca principiile islamice interzic imprumutul cu dobanda, o banca islamica poate insa foarte bine sa castige de pe urma finantarii unui proiect de investitie al unui client care n-are bani. Cum? Prin intermediul instrumentului numit “murabaha” (cuvant care se traduce literal prin “vanzare in profit”), reprezentand un contract de vanzare in care vanzatorul declara dinainte costul si profitul urmarit de pe urma vanzarii.
Ca tehnica de finantare, “murabaha” presupune ca banca, solicitata de client, cumpara un anumit produs pentru client, in conditiile unui comision stabilit dinainte si calculat in functie de cheltuielile bancii pentru cumpararea produsului. Banca primeste apoi comisionul de la client pana la o data fixata, fie toata suma, fie in rate. In sistemul bancar occidental, clientul isi cumpara singur produsul dorit cu banii bancii; neputand oferi insa credite cu dobanda si neputand nici sa ofere credite cu dobanda zero, ceea ce le-ar aduce la faliment, circa 80-90% din bancile islamice apeleaza la “murabaha” pentru operatiunile de “creditare”.
Si investitiile de genul capitalului de risc isi gasesc echivalentul in finantele islamice: “musharaka”, alta tehnica de finantare folosita de bancile islamice, presupune un parteneriat cu clientul, in care amandoi participa cu bani la un proiect, banca devine actionara cu o anumita cota de capital si apoi imparte profitul cu clientul, apoi, dupa preferinta, isi vinde actiunile catre client sau le pastreaza si ramane pe mai departe in afacere.
Din nefericire, nu toata lumea care aude de finante islamice are rabdarea sa consulte glosarele sau sa participe la simpozioane moderate de bancheri cu turbane, si poate fi inselat de ideea unui specific impenetrabil al tranzactiilor intre musulmani. Diferentele de gandire economica ii sperie pe cei ce cred ca razboiul Americii cu terorismul este intr-adevar o ciocnire a civilizatiilor, o cruciada moderna. Si la fel de speriati se arata, deocamdata, atat americanii sau europenii convinsi ca “arabii” sunt inferiori, cat si musulmanii care dispretuiesc modul de a face afaceri al “necredinciosilor”.

“Una din prezumtiile gresite pe care se bazeaza teoriile dobanzii este ca banii sunt o marfa. Se argumenteaza astfel ca asa cum un comerciant isi vinde marfa cu un pret mai mare decat costul, la fel poate sa si vanda bani cu un pret mai mare decat valoarea lor nominala – sau asa cum poate sa dea cu chirie o proprietate de-a sa, la fel poate sa imprummute bani si sa ceara dobanda pe ei. Principiile islamice nu sunt de acord cu aceasta prezumtie. Banii si marfurile au caracteristici diferite si, prin urmare, trebuie privite diferit. In primul rand, banii n-au utilitate intrinseca, pentru ca nu pot fi folositi pentru implinirea directa a unor necesitati umane, ci doar utilizati la cumpararea unor bunuri si servicii. O marfa, in schimb, are utilitate intrinseca si poate fi folosita fara a fi nevoie sa fie schimbata pentru o alta. In al doilea rand, marfurile au calitati diferite, in timp ce banii n-au nici o calitate individuala, cu exceptia faptului ca reprezinta o masura a valorii si un mijloc de schimb; o bancnota veche si uzata de 100 de riyali are aceeasi valoare ca una nou-nouta de aceeasi valoare”

“Cel mai celebru principiu al finantelor islamice este interdictia privind dobanda (riba). Islamul nu recunoaste imprumuturile ca fiind generatoare de profit; acestea sunt acordate de cei care imprumuta bani fie pe motive umanitare, ca sa castige rasplata in lumea de dincolo, fie ca sa-si tina banii intr-un loc mai sigur, ca in cazul depozitelor bancare. In ceea ce priveste ideea de investitie, exista alte modalitati de a investi, ca parteneriatul, care pot fi folosite cu scopul generarii de profit. In acest din urma caz, in care cel ce imprumuta intentioneaza sa imparta cu cel ce se imprumuta profitul intreprinderii rezultate, atunci inseamna ca va imparti si pierderea, daca aceasta apare. In cazul imprumuturilor cu dobanda, daca afacerea celui ce se imprumuta esueaza, inseamna ca profitul creditorului este garantat pe seama pierderii debitorului, ceea ce este o nedreptate; in caz ca afacerea celui ce se imprumuta prospera, atunci rata fixa a dobanzii il impiedica pe creditor sa beneficieze de roadele afacerii in aceeasi masura cu debitorul, ceea ce iarasi e o nedreptate”

“Caracteristica de baza a finantelor islamice este ca, in loc de o rata fixa a dobanzii, se bazeaza pe impartirea echitabila a profitului si a pierderii. Islamul ii incurajeaza pe musulmani sa-si investeasca banii si sa devina parteneri de afaceri, nu creditori si debitori – incurajeaza intreprinderea, economia reala, nu crearea unei societati intemeiate pe sclavia datoriei. Nu e un secret ca toate natiunile lumii, inclusiv cele dezvoltate, sunt inglodate in datorie interna si externa, pana acolo incat in multe tari, suma datorata depaseste venitul lor total”

“Un alt principiu semnificativ al finantelor islamice este interzicerea tranzactiilor care implica incertitudinea (gharar), speculatia, necunoscutul. Partile contractante trebuie sa stie perfect toate valorile care vor rezulta din tranzactiile lor. Prin urmare, contractele futures, optiunile, orice contract care implica jocul cu variabile in viitor este considerat neislamic; la fel si contractele valutare forward, fiindca aici castigul e determinat de variatii ale dobanzilor”

“Legea islamica (Sharia) nu permite musulmanilor sa investeasca in orice afacere care implica producerea unor articole sau desfasurarea unor activitati considerate nepermise (haram). Prin urmare, nu le e permis sa cumpere actiuni la companii care furnizeaza servicii financiare pe baza de dobanda (banci si societati clasice de asigurare), producatori sau comercianti de bauturi alcoolice, carne de porc, jocuri de noroc, cluburi de noapte, pornografie. Daca principala afacere a unei companii este conforma cu Sharia (halal), dar compania constituie depozite bancare purtatoare de dobanda sau imprumuta bani cu dobanda, atunci actionarii trebuie sa-si exprime dezaprobarea, de preferinta in adunarea generala anuala. Daca in venitul companiei intra si venituri din conturi purtatoare de dobanda, atunci proportia acestor venituri in dividendele platite actionarilor trebuie sa fie cedate pentru actiuni caritabile”
Sursa: site-ul Al-Rajhi Bank