Nu irositi la masa de joc mai mult de un sfert de ora

Conform unui raport al bancii de investitii Merrill Lynch, apetitul consumatorilor de a cheltui pe jocuri de noroc este cel mai mare in Australia si Noua Zeelanda, unde raportul dintre banii pierduti pe jocuri si pariuri reprezinta 5,5% din totalul cheltuielilor de consum; urmeaza, la mare distanta, Asia si Orientul Mijlociu, cu 1,8%, America de Nord cu 1%, Marea Britanie cu 0,9%, restul Europei cu 0,4% si America de Sud si Centrala cu 0,2%. Aceste proportii se reflecta si in proportia, in topul miliardarilor lumii, a celor care isi datoreaza averea jocurilor de noroc: din 497 de miliardari inventariati in 2002 de revista Forbes, opt – un australian, doi americani si cinci asiatici – s-au imbogatit de pe urma afacerilor cu cazinouri. Cel mai bogat dintre ei, cu 5,8 miliarde de dolari, este un descendent al unor imigranti armeni, pe numele sau de botez Kerkor Kerkorian, dar mult mai cunoscut sub numele americanizat de Kirk Kerkorian.
Desi mare parte din averea lui provine din investitiile in cazinouri si hoteluri de lux, octogenarul miliardar nu obisnuieste sa zaboveasca prea mult prin cazinouri, desi i-a placut mereu sa joace. Un prieten al lui Kerkorian, intervievat de unul din biografii acestuia, spunea ca tactica armeanului era sa puna din capul locului miza cea mai mare posibila, apoi, indiferent daca se intampla sau nu sa castige, mai miza de vreo cateva ori sume extrem de mici si apoi pleca rapid, reusind sa nu stea aproape niciodata intr-un cazinou mai mult de un sfert de ora si ramanand la fel de calm si cand pierdea, si cand castiga. Si nici macar in tinerete, cand a avut ocazia sa hoinareasca destul de mult prin Las Vegas, n-a ajuns vreodata dependent de vreun joc de noroc, desi pe atunci a avut ocazia si sa termine o noapte de joc cu 80.000 de dolari mai mult sau mai putin in buzunar.
Cam acelasi fel de abordare a avut Kerkorian si fata de afaceri, de-a lungul intregii sale vieti: a pretuit mereu intr-o tranzactie jocul, nu castigul, parand sa gaseasca scopul unei afaceri in ea insasi si nu in banii care ii intrau in cont. A devenit celebru nu atat pentru investitiile pe atat de mari, pe atat de riscante pe care le-a angajat, ci pentru faptul ca n-a stat niciodata prea mult pe o investitie pe care a facut-o: faima de intreprinzator cu fler i-au facut-o nu numai cazinourile si hotelurile, ci mai ales tranzactiile succesive cu actiuni ale studiourilor de film Metro-Goldwyn-Mayer, pe care in anii ’80 si ’90 le-a cumparat si le-a vandut de trei ori, de fiecare data cu parteneri diferiti. A ales intotdeauna ca tinta a investitiilor sale actiuni subevaluate si active carora putini le intuiau potentialul, pentru a-si vinde apoi in castig participatiile: asa a procedat cu compania auto Chrysler, unde la inceputul anilor ’90, intr-o perioada cand actiunile erau ieftine,  si-a marit progresiv cota de capital detinuta, dupa care si-a redus participatia atunci cand valoarea actiunilor a crescut suficient de mult.
In sfarsit, la fel de putin statornic s-a dovedit si in relatiile sale personale: a fost casatorit de trei ori – prima oara la 25 de ani, ultima oara la 82 de ani, de aceasta data doar pentru o luna de zile. Nu i-a pasat ca fiecare din sotiile lui a incercat (primele doua au si reusit) sa-i stoarca destui bani la divort; nu i-a pasat nici de ele atunci cand tabloidele scriau ca are relatii romantice cu Priscilla Presley sau cu vaduva lui Cary Grant, Barbara. Singura lui izbucnire de orgoliu a fost cand a acceptat sa plateasca pensie alimentara ultimei sale sotii pentru fiica de patru ani a acesteia, desi testul de paternitate a dovedit ulterior ca nu era fiica lui; Kerkorian dorise ca opinia publica sa creada ca a reusit sa aiba un copil la impresionanta varsta de aproape 80 de ani.
“Eu nu sunt implicat in nici un fel de relatie cu nimic” este una din declaratiile cel mai des citate despre Kerkorian si care pare a se aplica si afacerilor, si vietii sale private. Celor ce o citeaza le place sa puna aceasta declaratie alatura de o descriere pe care i-a facut-o lui Kerkorian unul din fostii sai asociati: “Este una din cele mai dragute non-persoane pe care nu le-am intalnit vreodata”. Asociatul respectiv voia sa se refere la timiditatea proverbiala a lui Kerkorian – un om care detesta interviurile, discursurile si iesirile mondene – dar si la firea sa rece si indiferenta, ascunsa de o figura unde sprancenele groase si ridurile adanci pot trece drept indicii de expresivitate. Unii spun insa ca de fapt Kerkorian e un tip de viata si cordial, doar ca nu-i place cine stie ce sa iasa in fata. De altfel, metoda lui de conducere a fost mereu delegarea resposabilitatilor: n-a avut birou personal in nici una din companiile pe care le-a condus, preferand sa-si puna toata increderea in cate un director instalat de el, iar de fiecare data cand a trebuit sa dea afara oameni sau sa ia decizii care l-ar fi putut face antipatic, i-a desemnat pe altii sa actioneze in numele lui.
Cat priveste activitatea de baza a oricarui miliardar care se respecta, adica donatiile filantropice, aici discretia lui Kerkorian e maxima. Poate si fiindca nu considera prea favorabil pentru imaginea lui in America sa se afle ca grosul donatiilor le-a facut pana acum pentru proiecte sociale si de infrastructura din Armenia, tara stramosilor lui, si nu pentru SUA, tara care l-a imbogatit. Recent, la dezbaterea proiectului de buget pentru acest an, parlamentul de la Erevan a votat includerea in buget a unei donatii de 80 milioane de dolari in numele fundatiei caritabile a lui Kerkorian, Lincy (dupa numele fiicelor lui Kerkorian, Linda si Tracy – de altfel, si denumirea holdingului prin care isi administreaza investitiile, Tracinda, vine de la aceleasi doua nume).

Bine ca i-a placut sa zboare
Kirk Kerkorian, nascut in 1917, a fost cel mai mic dintre cei patru copii ai fermierului Ahron Kerkorian, de origine armeana. Familia se stabilise in California, langa Fresno, unde reusise sa castige destul de bine in preajma primului razboi mondial, mai ales gratie culturilor de vita-de-vie pe care le detinea. Recesiunea din urmatorul deceniu a distrus insa averea familiei, care a fost nevoita sa se mute la Los Angeles, unde si-a schimbat locuinta de mai multe ori in cativa ani. Prin urmare, Kirk cel mic a fost si el transferat de la o scoala la alta si a incercat sa se adapteze la schimbarile de mediu in felul lui: s-a apucat sa vanda ziare si sa faca tot felul de munci umile ca sa aduca si el un ban in casa si si-a format un caracter de luptator, asa de accentuat, incat parintii au fost nevoiti sa-l mute la un moment dat la o scoala de corectie, fiindca se batea prea mult si prea des cu colegii. De altfel, nici liceul n-a reusit sa-l termine, preferand sa-si gaseasca o meserie din care sa poata scoate bani: a fost o perioada boxer pe bani (i se spunea “Rifle-Right Kerkorian”, adica un soi de “Kerkorian cel cu croseu de dreapta nimicitor”), apoi s-a angajat la un instalator.
Cum instalatorul era pasionat de zbor si lua lectii de pilotaj, Kerkorian s-a indragostit si el de sportul cu pricina; a luat lectii de zbor si s-a angajat in al doilea razboi mondial ca pilot. A fost platit atat de bine pentru misiunile periculoase pe care le-a executat, incat cu banii economisiti a reusit sa-si deschida dupa razboi o afacere proprie: curse aviatice pe traseul Los Angeles-Las Vegas, pentru pasionatii de jocuri de noroc care n-aveau la ei in oras cazinouri. In 1968 si-a vandut compania aeriana firmei Transamerica Corp., pentru o suma in jur de 100 milioane de dolari, capital suficient ca sa se lanseze in speculatii imobiliare la Las Vegas.
Aici a cumparat mai intai un cazinou, apoi hotelul Flamingo, apoi a construit el insusi un hotel cu 1.500 de camere, International Hotel, pe atunci cel mai mare din Las Vegas. Ulterior, in 1971, avea sa vanda ambele hoteluri lantului Hilton, pentru circa 50 de milioane de dolari. Intre timp, fascinat de industria filmului, cheltuise 80 de milioane de dolari pe pachetul de control la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), aflate in anii ’60 in cadere libera din punct de vedere financiar. Sub conducerea lui Kerkorian, MGM a construit la Las Vegas, in 1973, MGM Grand Hotel, cu 3.000 de camere, apoi la Reno (Nevada), in 1978, MGM Grand.
In 1980, afacerile cu cazinouri si hoteluri au fost separate de cele ale studiourilor de film si s-au dezvoltat oarecum in detrimentul acestora din urma, care nu s-au remarcat prin productii prea reusite de cand le-a preluat Kerkorian si, implicit, nu i-au adus acestuia castigurile visate. Pe parcursul urmatoarelor decenii, Kerkorian a vandut o parte din MGM omului de afaceri Ted Turner, apoi a cumparat inapoi ceea ce vanduse si a vandut iarasi unui finantist italian, Giancarlo Paretti. Dupa ce Paretti a dat faliment, studiourile au fost preluate de grupul francez Credit Lyonnais, care a sfarsit prin a le revinde, in 1996, tot lui Kerkorian, care este si azi actionarul majoritar.
In schimb, afacerile cu cazinouri si hoteluri n-au facut decat sa infloreasca.In 2000, Kirk Kerkorian a platit 6,4 miliarde de dolari pentru cele mai profitabile active din Las Vegas ale companiei faimosului proprietar de cazinouri Steve Wynn – complexul Bellagio si complexul Mirage, pe care le-a integrat, alaturi de MGM Grand, in noua sa companie, MGM Mirage. Cunoscand bine obiceiurile jucatorilor de lux, Kerkorian a reusit sa atraga catre MGM Mirage, dupa unii analisti, cam jumatate din suma de 550 milioane de dolari pe care jucatorii de baccara cei mai bogati din lume, in special cei veniti din Asia, o cheltuie anual.
In afara de jocuri de noroc si hotelarie de lux, Kerkorian s-a extins si in domeniul productiei de automobile, unde nu-l atrageau insa masinile, ci pretul actiunilor. Timp de cativa ani, dupa 1990, a cumparat actiuni ale grupului Chrysler pana ce a devenit al treilea mare actionar, cu 14%. Apoi, in 1995, a reusit sa creasca substantial valoarea actiunilor Chrysler, in urma incercarii – esuate in cele din urma – de a prelua integral compania. La vremea respectiva a fost detestat de actionarii si de angajatii Chrysler, jigniti ca un stalp al cazinourilor vrea sa preia controlul unei firme atat de serioase.
Animozitatile s-au stins insa in timp, dupa ce Chrysler a fuzionat cu Daimler-Benz, iar Kerkorian, acum in postura de actionar minoritar, a intentat un proces sefului Daimler-Chrysler, Jurgen Schrempp, pe motiv ca acesta i-a inselat pe actionarii Chrysler. La momentul fuziunii, Schrempp a declarat ca va fi vorba de o fuziune intre egali, ca pe urma sa recunoasca in Financial Times ca a fost de fapt o “inghitire” de catre Daimler-Benz a unui partener inferior. Kerkorian a cerut daune de 9 miliarde de dolari si anularea fuziunii, iar procesul e inca pe rol.

Vinde el, vindem si noi
Prin 2000, averea lui Kerkorian era estimata la aproape 8 miliarde de dolari. Acest nivel avea sa ramana maximul de pana acum al carierei sale; pe de o parte, reculul turismului dupa 11 septembrie 2001 l-a facut sa piarda in numai cateva luni aproape 2 miliarde de dolari de pe urma activitatii din hoteluri si cazinouri, iar pe de alta parte Metro-Goldwyn-Mayer n-a reusit sa produca decat pierderi in anii din urma, ceea ce a facut ca valoarea actiunilor sa scada continuu; numai anul trecut, actiunile au scazut cu 45%.
Luna trecuta, miliardarul a anuntat ca vrea sa vanda la bursa circa 10% din cota de 77% pe care o detine in capitalul MGM, dupa ce anul trecut afirmase ba ca incearca sa scape de tot pachetul de actiuni, ba ca vrea sa rascumpere din piata, pe motiv ca sunt subevaluate, o parte din actiunile MGM pe care le vanduse anterior. Analistii s-au amuzat pana acum destul sa constate ca investitorii s-au obisnuit atat de tare sa imite comportamentul lui Kerkorian, considerand ca flerul lui nu da gres niciodata, incat atunci cand el vinde, vand si ei imediat, iar cand pastreaza o actiune, o pastreaza si ei, desi toate datele obiective i-ar determina sa scape de ea. Aceasta este, de altfel, una din explicatiile scaderii drastice a cursului actiunilor MGM dupa ce Kerkorian a anuntat ca vinde.
Totusi, nu se stie niciodata ce pas va urma din partea batranului armean; nu e exclus sa cumpere candva din nou. In fond, ieri s-au anuntat rezultatele financiare ale MGM pe 2002, cu mult mai bune decat se asteptau analistii: pierderea neta anuala s-a redus de la 438 la 142 milioane de dolari, iar vanzarile au crescut de la 1,38 la 1,65 miliarde de dolari. Cat despre ultimul trimestru al anului trecut, s-au vazut din plin efectele pozitive ale lansarii pe piata a ultimului film United Artists cu James Bond, “Die Another Day”: profitul net a fost de 24 de centi pe actiune, fata de o estimare de 7 centi pe actiune, iar vanzarile au crescut cu aproape 65% fata de ultimul trimestru din 2001, la 620 milioane de dolari.
Prietenul si tovarasul de tenis al lui Kerkorian, Alex Yemenidjian, CEO al MGM, s-a declarat incantat si increzator intr-un an 2003 inca mai bun. Numai ca toti observatorii pietei stiu ca in industria de film cu o floare nu se face primavara si ca felul cum vor fi primite de public urmatoarele filme si ce incasari vor atrage e cel mai imprevizibil lucru cu putinta – mult mai imprevizibil chiar decat urmatoarele decizii ale lui Kirk Kerkorian.