Nu pune mana pe cuvantul ala, e cah!

Pentru micii scolari americani – dar si pentru colegii lor mai mari -, era “corectitudinii politice” nu s-a sfarsit, ba chiar dimpotriva! Acum, cand grupurile de presiune de dreapta si de stanga se straduiesc deopotriva sa interzica “Huckleberry Finn” din listele de lecturi, viitorul pare mai degraba unul al cenzurii absolute…

In romanul lui Mark Twain apar negri (sorry, “afro-americani”), betivi, hoti si alte tipuri de infractori – iata suficiente motive ca romanul sa fie sters din programa analitica, mai ales ca personajele se exprima cat se poate de liber si de colorat. De altfel, cenzorii incearca disperati sa elimine toate textele care pot produce controverse de orice tip: legate de rase, de sexul feminin, de minoritati, de justitie si asa mai departe.

Dar cat de departe si de stupid se poate merge, daca intre cei propusi pentru o rapida exmatriculare se numara Chaucer, Swift sau Melville? Verlyn Klinkenborg, de la New York Times, recenzeaza un volum cu un titlu mai mult decat explicit: “Politia limbajului sau Cum restrictioneaza grupurile de presiune ceea ce elevii au voie sa invete”. Autoarea, Diane Ravitch, este foarte in tema, in calitatea sa de istoric al educatiei. In plus, spre sfarsitul deceniului trecut, a fost invitata sa faca parte dintr-o agentie guvernamentala insarcinata cu elaborarea unui ghid metodologic pentru scoli, elevi si profesori, practic un fel de Carte Neagra a literaturii de limba engleza.

Ceea ce, initial, paruse o initiativa in favoarea actului didactic s-a transformat insa intr-o lista imensa de interdictii si incriminari. Nimeni si nimic din ceea ce parea cat de cat litigios nu a fost menajat, ajungandu-se la o serie de incredibile aberatii, dintr-un motiv sau altul fiind excluse, printre altele, si urmatoarele sintagme: “victima”, “om de zapada”, “razboinic”, “baieti ale caror chipuri exprima mania”, “albi bogati locuind in suburbii”, “iahting”. Big Brother chiar ca exista!

Ma intreb – pur retoric – cum ar arata aceasta lista adaptata specificului romanesc al chestiunii. Ce s-ar alege de scena favorita a liceenilor carpatini, cea a violului din “Rascoala”? S-ar mai deschide romanul lui Rebreanu fix la pagina in care Nadina resimte (si, in final, ii cam place!) barbatia penetranta a rasculatului patruns in budoar parca anume pentru a zadarnici o scena de lesbianism cu tanara servitoare? Cat despre anumite pasaje din Cantemir, in care luminatul invatat isi exprima parerile vis-à-vis de persoanele de culoare, ei bine, la acestea nici nu indraznesc macar sa ma gandesc! Sa raman mai bine la “Bunavestirea” argheziana, in care nu doar se pune mana, ci si se urla, din rarunchi, “Este!”.