Nu trageți de artist!

La MoMa, s-a reluat de curând Imponderabilia (vezi foto 2, imagine a spectacolului original), un show de tip performance creat in anii 70 de către celebra sârboaică Marina Abramovic – personaj șocant, care, de amorul artei corporale, s-a zgâriat, s-a flagelat, s-a criogenizat sau a inghițit produse psihoactive și de control muscular care au făcut-o, in mai multe rânduri, să-și piardă cunoștința.

Interesantă este ideea muzeului newyorkez de a organiza retrospective (pentru că evenimentul “The Artist is Present”, dedicat Marinei, asta este) ale unor fulgurații in ultimă instanță irepetabile, de a arhiva și dezarhiva fapte artistice care stau sub semnul volatilului și care au vocația efemerului.

Mai interesantă incă – și aici voiam să ajung – este reacția publicului american de azi. Tânărul balerin Will Rawls, care a fost angrenat in performance, are misiunea de a sta, gol pușcă, in poziție de drepți, la intrarea in galerie. In fața lui, simetric, o tânără, la fel de dezbrăcată, străjuiește aceeași intrare. Intre cele două cariatide vii, un spațiu ingust, prea ingust, intenționat exiguu, prin care vizitatorii pot pătrunde (sau, mai bine zis, prin care se pot strecura) in sală. Toți artiștii (indeobște coregrafi sau dansatori profesioniști) angajați in aceste experiențe ale nudității solicitate de scenariul artistic al Marinei Abramovic mărturisesc stinghereala emoțională, jena fizică și epuizarea care a pus stăpânire pe ei, după câteva ceasuri de nemișcare. Dar, mai ales, după câteva ceasuri de confruntare cu reacțiile bizare ale publicului. Unii vizitatori râd, alții, mai timizi, le spun “mulțumesc”, in momentul in care trec printre ei sau fac niște pași de dans grotești, există și obraznici care le zbiară performerilor să deschidă ochii atunci când incep să picotească. Cei mai mulți se imbujorează și le ating pielea dezgolită cu o inocență stânjenită. In acest joc al sentimentelor, pozițiile de forță se schimbă, până intr-atâta incât artiștii, inițial vulnerabili, ajung să țină frâiele și să simtă că au devenit polul puternic. Nu intotdeauna insă se intâmplă așa. Will Rawls povestește că, la un moment dat, un bărbat copt s-a apropiat de el: “Mi-a mângâiat pieptul și spatele, apoi mi-a atins fesele și mi-a șoptit că am pielea deosebit de fină. I-am comunicat deindată paznicului de sală că tipul m-a atins, după care am continuat să mă uit fix in ochii partenerei mele.”

“Vinovatului”, un fidel al MoMa, cu 30 de ani de asiduă frecventare a muzeului, i s-a retras abonamentul. In aceeași situație au mai fost și alți trei degustători de artă, care au fost dați afară de către gardieni. Rawls mai spune că a simțit, cu dosul mâinii, nenumărate sexe in erecție, iar partenera lui, Kennis Hawkins, afirmă că mai mulți bărbați i-au făcut poze cu aparatul pitit printre haine. Sunt perfect de acord că interacțiunea vizitatorilor cu statuile umane trebuie inscrisă in limitele decenței (iar in același timp nu trebuie uitat că lipsa de reacție ar parafa eșecul performance-ului). Dar, până la urmă, ce este atât de indecent in șoaptele indrăgostite ale puriului prins asupra faptului? Ce este atât de blamabil in faptul că arta mișcă anumite organe umane, iar pe altele le lasă inerte? De ce arta trebuie să scandalizeze fără să fie scandalizată?

Până la urmă, totul e doar o snoavă artistică din lumea New York-ului. Dar care inchide cel puțin un tâlc: chiar dacă arta rămâne veșnic tânără, morala instituțiilor care o gestionează imbătrânește nepermis de repede.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, in 1982, al Universitatii Bucuresti, Facultatea de filologie, sectia romana-portugheza. Redactor principal (si, incepand cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, intre 1985-2003. Colaborari (cronica literara, cronica plastica, traduceri) la numeroase reviste culturale, incepand cu 1974. Redactor si art-director la diverse publicatii din tara. A semnat mai multe volume de traduceri si un volum de interviuri. Din anul 2000 pana in 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminica.