Nu zice nimeni ca signor Mincato n-are idei bune

Un raport din septembrie al agentiei Moody’s sustinea ca actualul rating pe termen lung acordat companiei italiene de petrol si gaze ENI – AA3 – ar putea fi retrogradat in eventualitatea in care ENI ar face o achizitie importanta. Compania italiana dispune de o anumita marja de flexibilitate in privinta extinderii prin preluarea altor firme, dar aceasta marja e destul de limitata, spuneau cei de la Moody’s. Motivul difuzarii raportului respectiv era zvonul, care a circulat luni intregi pe piata, ca ENI ar intentiona sa cumpere compania americana Anadarko Petroleum, considerata ca o tinta extrem de atractiva pentru potentialii cumparatori, datorita operatiunilor sale solide in domeniul gazelor naturale.

Directorul executiv al ENI, Vittorio Mincato, a admis ca Anadarko are active “interesante”, mai ales in Algeria, dar a dezmintit ca si-ar fi exprimat interesul pentru preluarea companiei americane, precizand ca ENI are in vedere, intr-adevar, sa mai faca achizitii, dar ca acum e nevoie de prudenta, dupa ce in 2002 italienii au cumparat active in valoare de 5 miliarde de euro. “Noi ne administram datoriile cu foarte mare grija. O achizitie ar trebui sa fie convingatoare nu numai pentru noi, dar si pentru piata”, a afirmat Mincato.

Analistii din industria petroliera spun ca e o veste buna ca ENI abordeaza mai exigent chestiunea achizitiilor, pentru ca altfel compania nu va putea sa realizeze obiectivul pe care si l-a fixat la inceputul acestui an, de a atinge un nivel de randament pe capitalul mediu angajat (ROACE, un indicator important de performanta in industria petroliera) de 13%. Iar atunci cand a explicat ca se abtine sa cumpere Anadarko, Vittorio Mincato a accentuat si el ca tinta de ROACE pentru 2006 va fi mentinuta. “Ea a fost formulata intr-un moment cand credeam ca preturile petrolului, cursul euro-dolar si situatia in lume vor fi altele decat sunt acum”, a recunoscut seful ENI, fara a considera insa ca sunt motive pentru modificarea ei.

Tinand cont de evaluarile potrivit carora cine va cumpara 51% din Petrom va trebui sa dispuna de 1-1,4 miliarde de dolari, declaratiile lui Mincato despre politica de achizitii a ENI, candidat la privatizarea Petrom, pot fi interpretate ca o dovada de eventuala reticenta fata de ideea de a cheltui atat de mult. Numai ca Petrom nu e Anadarko, iar prezenta italienilor in aceasta parte a Europei e mai importanta decat prezenta in Algeria. Sa lasam acum la o parte speculatiile dupa care sansele ENI de a prelua Petrom ar fi legate de staruinta cu care Italia a promovat integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, daca nu chiar de amicitia dintre prim-ministrul Silvio Berlusconi si premierul nostru Nastase.

ENI, al saselea grup petrolier din lume, are activitati in aproape toate tarile din Europa de Est: Croatia (explorare si productie de gaze naturale), Cehia (distributie de produse petroliere, petrochimie si servicii petroliere), Ungaria (distributie de gaze naturale, benzinarii, petrochimie, servicii petroliere), Polonia (petrochimie, servicii petroliere), Slovacia (transport si distributie de gaze naturale, petrochimie, distributie de produse petroliere), Slovenia (distributie de gaze si produse petroliere). Pe piata romaneasca, ENI a intrat in 1997, prin intermediul subsidiarei sale Agip, care a investit de atunci 20 milioane de dolari intr-o mica retea de benzinarii, al caror numar nu a ajuns inca la 30. Despre subsidiara Italgas, care s-a aratat interesata de privatizarea celor doua companii romanesti de distributie a gazelor, site-ul ENI afirma ca a reinceput recent sa furnizeze Romgaz consultanta si asistenta tehnica pentru reabilitarea a 600 km de retea de distributie a gazelor. Proiectul, contractat de ENI in 2000 in urma unei licitatii cu finantare de la Banca Mondiala, fusese blocat din cauza reorganizarii Romgaz si a infiintarii companiilor Distrigaz Nord si Sud.

Interesul ENI in Romania e insa mult mai larg si mai vechi. Inca din 1995, ENI semnase cu regiile de atunci Petrom, Romgaz si Rafirom un memorandum de asociere pentru 20 de proiecte de explorare, productie, rafinare si transport de petrol si gaze, declarandu-se gata sa investeasca pe piata romaneasca 500 de milioane de dolari in cinci ani. Ulterior, in 1998, italienii au anuntat ca ar putea fi interesati de privatizarea rafinariilor Rafo si mai ales Petromidia. In acelasi an, guvernul roman a semnat cu ENI un memorandum de colaborare pentru studiile privind constructia oleoductului Constanta-Trieste, prevazut sa traverseze Romania de la Constanta pana la Timisoara si sa continue pana la Trieste fie prin Iugoslavia, Croatia si Slovenia, fie prin Ungaria si Croatia. (Mai mult, compania sustinea ca vrea sa construiasca in Romania si o conducta prin care sa-i vanda gaz). E de la sine inteles ca romanii au privit cu mare speranta si perspectiva de a importa gaz italian in loc de gaz rusesc, si posibilitatea ca rafinariile cele mai importante sa fie cumparate de un investitor atat de puternic, si trecerea pe teritoriul tarii a unei conducte evident rentabile. intr-un proiect Si pentru partea italiana sperantele erau mari. Erau, de altfel, vremurile de maxim entuziasm pentru proiectele de transport al titeiului caspic spre Europa, despre celebrul oleoduct considerandu-se ca va putea deja sa livreze primele cantitati de titei in 2002.

Intre timp, lucrurile au stagnat, din motive economice si politice deopotriva: proiectul Constanta-Trieste e si acum in cautare de finantatori, singurul lucru stabilit fiind traseul, prevazut sa includa Iugoslavia si Croatia. ENI a avut insa si alte interese in zona: s-a asociat in 1998 cu Gazprom la un proiect de 3 miliarde de dolari, denumit Blue Stream – un gazoduct care sa lege Rusia si Turcia prin Marea Neagra, pentru care era tocmai potrivita tehnologia italienilor, capabila sa lucreze la mare adancime pe fundul marii. Conducta, controlata de Gazprom, ENI si de compania turca Botas, a inceput sa functioneze din februarie 2003, numai ca turcii au oprit importurile dupa numai o luna, pe motiv ca rusii practica preturi prea mari si ca nu exista suficienta cerere, iar conflictul continua si acum.

A privi strategia ENI exclusiv prin prisma planurilor legate de Europa si Rusia e insa o eroare. Ca fosta putere coloniala in Libia, Italia si-a pastrat intentia de a controla din punct de vedere energetic bazinul mediteranean si de a-si asigura accesul cat mai larg la rezervele libiene de gaze si de titei. Subsidiara Agip a ENI functioneaza in Libia inca din 1959, iar in 1999, italienii au semnat cu guvernul libian un acord in valoare totala de 5,5 miliarde de dolari, privind extractia de gaz si de titei si constructia unui gazoduct intre Libia si Sicilia. Pragmatismul celor de la ENI nu s-a impiedicat niciodata de imaginea nu tocmai ideala a liderului libian Gaddafi, care, de altfel, de cativa ani este si actionar minoritar al companiei, prin intermediul firmei de stat controlate de el, Lafico.

Sunt nerentabile, dar sunt ale noastre

ENI nu s-a sfiit nici sa incalce celebrul Act american privind sanctiunile impotriva Iranului si a Libiei (The Iran-Libya Sanctions Act – ILSA), adoptat de autoritatile americane in 1996. In baza acestui document, firmele americane nu au voie sa faca afaceri cu Libia si Iranul, state considerate sprijinitoare ale terorismului, iar presedintele american poate lua masuri impotriva firmelor straine care investesc anual peste 20 de milioane de dolari in sectoarele energetice din cele doua tari. Deocamdata, singurele care au pierdut de pe urma ILSA au fost firmele americane, dezavantajate in competitia cu cele europene, care astfel au capatat cale libera sa castige de pe urma contractelor incheiate cu Libia si Iranul.

Mai nou insa, in aprilie 2003, presa americana a sustinut ca Pentagonul a intocmit o lista neagra a companiilor non-americane care au investit in sectorul energetic iranian, in scopul de a evita acordarea contractelor de reconstructie a Irakului postbelic acestor firme. Pe lista s-ar fi aflat si companii din tarile coalitiei conduse de Statele Unite, printre care Shell si Eni, dar si companii ca TotalFinaElf din Franta, stat care s-a opus razboiului din Irak. Nu ca ENI ar fi fost prea afectat ca nu patrunde in Irak: acum cateva zile, ENI anunta cu mandrie ca a investit pana in prezent 1,9 miliarde de dolari in exploatarea unui teren gazifer si a unuia petrolifer din Iran.

Compania italiana mai are inca un motiv sa caute in strainatate cat mai multe oportunitati de castig. Conform legislatiei UE in materie de dereglementare a pietei energetice, ENI va trebui sa controleze mai putin de jumatate din piata interna a gazelor (fata de trei sferturi in 2002), restul urmand sa fie ocupat de producatori independenti. Directorul Mincato a anuntat, prin urmare, ca ENI vrea sa-si dubleze pana in 2006 vanzarile de gaze in Europa, la 44 miliarde de metri cubi: acesta e motivul pentru care, cel putin in domeniul gazelor, campania de achizitii a ENI s-a orientat anul trecut spre companii de distributie a gazelor din Spania si Germania.

Potrivit declaratiei unui analist de la Lehman Brothers, ENI ar fi alocat pentru achizitii 20 de miliarde de dolari pentru perioada 2001-2005. Pretul acestui program destul de ambitios este insa renuntarea la o serie de active nerentabile ale companiei, iar aici chestiunile devin delicate, pentru ca implica interese de stat. Vittorio Mincato, desemnat CEO in 1998 dupa o cariera de 40 de ani in ENI, a fost pe punctul de a fi demis in 2000, pe motiv ca nu a formulat o strategie internationala pentru companie, care si-a pierdut atractivitatea pentru investitori, fapt demonstrat de scaderea cursului actiunilor (la momentul respectiv, statul italian controla 36% din actiuni, restul fiind listat la burse; intre timp, statul si-a redus participatia la 30%).

Pe atunci, statul presa ENI sa-si gaseasca un partener strain puternic cu care sa fuzioneze, asa cum era moda pe atunci; incercarea de a atrage firma franceza Elf Aquitaine esuase cu un an in urma, cand aceasta a fost preluata de TotalFina. Intre timp, statul si-a schimbat punctul de vedere, pentru ca Mincato a reusit sa implice ENI intr-un program de expansiune internationala cu totul remarcabil, care a scos compania din pozitia de potentiala tinta pentru preluare din partea unui rival mai puternic. Mai nou, directorul ENI a ajuns insa iar sa fie criticat de unii membri ai consiliului de administratie, care vor sa propuna chiar limitarea atributiilor lui in materie de hotarare a strategiei ENI, pe motiv ca vrea sa scape de anumite operatiuni pe care el le considera a fi un balast pentru companie.

In primul rand, Mincato vrea sa vanda sau sa inchida o mare parte a activitatilor din petrochimie, care au produs ani la rand pierderi, ca sa poata canaliza resursele spre explorarea si productia de petrol. O astfel de decizie presupune insa costuri sociale mari, inacceptabile pentru unii politicieni reprezentati in consiliul de administratie al ENI. De pilda, Dario Fruscio, un apropiat al liderului Ligii Nordului, Umberto Bossi, se opune pentru ca majoritatea combinatelor petrochimice nerentabile se afla in nordul tarii, fieful electoral al formatiunii. In al doilea rand, e vorba de activele care nu au legatura cu petrolul si gazele, in speta de compania torineza Acque Potabili, distribuitor de apa, unde ENI detine 67% din capital. Si aici, interesul unor politicieni care cred de cuviinta ca ENI ar trebui, dimpotriva, sa-si diversifice activitatile merge impotriva ratiunilor economice ale companiei.

Din fericire, amestecul statului in treburile ENI n-a mai generat in ultimii ani scandaluri de amploarea celui din 1994, cand doi fosti prim-ministri, Bettino Craxi si Arnaldo Forlani, precum si acelasi Umberto Bossi au fost condamnati la inchisoare pentru ca au luat 94 de milioane de dolari mita de la grupul industrial Feruzzi, care a vrut astfel sa se salveze din dezastruoasa fuziune Enimont, dintre ENI si compania de ingrasaminte Montedison. Scandalul a fost uitat, dar analistii considera in continuare ca prezenta statului italian drept cel mai important actionar al ENI comporta aceleasi riscuri pe care le presupune in orice tara incapatanarea statului de a-si mentine controlul asupra unei companii care administreaza resurse naturale sau utilitati publice.

Guvernul de la Roma si-a redus progresiv participatia in ultimii ani, atata vreme cat a avut interes sa obtina bani de pe urma listarii cate unui pachet de actiuni ENI; anul acesta insa, anunturile despre intentia de a continua privatizarea au incetat. Intr-o analiza intocmita in vara de expertii de la ABN Amro se spune ca “detinerea a 30% din actiuni de catre stat limiteaza flexibilitatea strategica a ENI”, aluzie la tendinta statului de a impiedica grupul sa scape de activele nerentabile. Acum, investitorii straini au luat ca pe o veste buna declaratiile lui Vittorio Mincato ca va candida pentru un nou mandat de CEO la expirarea celui actual, in 2005cu ce atributii va mai ramane signor Mincato la vremea aceea depinde insa tot de politicienii autohtoni. crenguta.nicolae@zf.ro