Numarul 9 merge mai departe

Maestrul Marcel Guguianu, artist al marmurei si al bronzului ale carui lucrari vadesc un cult profund pentru frumusetea femeii, a implinit recent 83 de ani, varsta de la inaltimea careia isi priveste, fara regrete, viata. S-a nascut la Barlad, intr-o familie cu 11 copii, si nimeni nu l-ar fi ghicit in prichindelul cu numarul 9, fara aplecare spre carte, pe artistul cu 20 de expozitii personale la activ si cu 30 de participari la manifestari internationale. (Marcela Gheorghiu)

Dricul si nota 1

Cea mai indepartata amintire din viata mea dateaza de la varsta de trei ani. Imi amintesc o strada din targul Barladului pavata cu bolovani. Merg in urma unui dric si statura mea ajunge cam la jumatatea rotii. De mana ma tine o matusa. Repet, este un dric, in dric un scriu si in sicriu un frate al meu in varsta de 17 ani. Asa am deschis eu ochii asupra vietii. Din cei 11 copii pe care i-a nascut mama, majoritatea au murit la varste cuprinse intre 17 si 27 de ani. Eu eram al noualea.

Tatal meu avea o cofetarie, iar noi, copiii, faceam tot felul de treburi in casa. Pe toti a vrut tata sa ne faca oameni cu carte si, in ciuda faptului ca eram foarte zbenguiti, nu voia sa renunte la aceasta dorinta. Cand mi-a venit timpul, m-a dat la Liceul “Gheorghe Rosca Codreanu” din Barlad (astazi colegiu national, cu venerabila varsta de 160 de ani). Dupa examenul de admitere, bineinteles ca au aparut si rezultatele, iar tatal meu, saracul, si-a pus mainile in cap, fiindca toate notele la un loc nu reuseau sa se apropie de media de intrare: numai note de 1 am avut. A fost o catastrofa. Norocul meu ca un client al tatei, care era meserias si maistru la Scoala de Arte si Meserii, i-a spus: “Da-l pe mana mea”, iar tata m-a inscris, in 1933, la sectia Sculptura in Lemn.

Si astazi pastrez ca amintire un semn din prima zi de scoala. Ca sa ne familiarizeze cu mestesugul pe care urma sa ni-l insusim, maistrul a dat fiecaruia dintre elevi o placuta de lemn si o dalta ascutita, careia i se zicea spit. Din nepricepere, am scapat spitul in deget, ranindu-ma destul de grav. Cand am ajuns acasa si m-a vazut, tata s-a luat din nou cu mainile de cap. “Ce ne facem cu el, nu e bun de nimic?!”. A trebuit sa intervina din nou mesterul Dumitru Taraza, care ma adusese la Scoala de Arte si Meserii si care avea sa fie unul dintre mentorii mei, artist in adevaratul inteles al cuvantului, cu un stil propriu. A venit la noi acasa impreuna cu profesorul de desen, personaj important in scoala noastra, pentru ca desenul este patriarhul artelor plastice, m-au incurajat pe mine, l-au linistit pe tata si totul s-a sfarsit cu bine.

Arte & Meserii

Scoala de Arte si Meserii te invata sa muncesti. Dimineata – ore de studiu, dupa amiaza – practica; la scoala aceasta, numai potcoave la cai nu invatai sa pui, in rest invatai de toate… Si tot nu era de ajuns. Scoala nu te voia un simplu meserias, ci un om bine instruit, cu o solida cultura generala. Spiritul artistic ne era puternic incurajat. De exemplu, o profesoara de limba romana a venit, intr-o zi, cu ideea sa monteze impreuna cu elevii o piesa de teatru. Cancelaria a imbratisat ideea cu entuziasm. Am pus atunci in scena “Napasta” lui Caragiale, dar si alte piese. Scoala de Arte si Meserii se mandrea cu programa complexa, savant construita pe exceptionala schelarie educationala a modelului lui Spiru Haret. Dupa patru ani am absolvit-o si am parasit Barladul natal plecand la Galati. Tocmai se infiintasera liceele industriale si m-am inscris si eu la unul. Nu se comparau liceele acestea inainte de 1944 cu ce au devenit ele pe vremea comunistilor. Ca si la Scoala de Arte si Meserii, si la Liceul Industrial pe care l-am urmat, noi, elevii, faceam totul acolo. In afara de faptul ca programa analitica era foarte bine structurata si ca paraseai liceul dupa absolvire cu o cultura generala foarte bine pusa la punct, pe care nu o intalnesti astazi la tinerii absolventi de liceu, invatai meserie si te deprindeai cu gospodaria meseriei. Ni se inocula ideea ca nu se poate munca fara ordine si ca ordinea face munca mai usoara si mai frumoasa. In plus, faceam sport mult si, in ciuda faptului ca celelalte licee ne poreclisera “ciocanarii”, noi eram campioni la oina. Ne indeletniceam cu multe lucruri frumoase. Imi amintesc, de pilda, ca la Teatrul Central din Galati, pe cand eram in clasa a VIII-a, l-am jucat pe Paharnicul Ulea, in “Apus de Soare” de Barbu Stefanescu-Delavrancea.

Atelierul lui Medrea

Dupa terminarea liceului, m-am hotarat sa-mi incerc puterile la Institutul de Belle Arte. Aflandu-mi intentia, profesorul Schnell m-a indreptat catre maestrul lui de la Institutul din Bucuresti, sculptorul Corneliu Medrea.

M-am inscris. In primul an, l-am avut la desen pe Darascu, un mare artist, dar, in preajma anului doi, gandul meu s-a indreptat iar spre sculptura si m-am infiintat la profesorul Medrea. Am fost sustinut si oarecum indrumat si de rector, profesorul Eustatiu Stoenescu, care, desi era pictor, mi-a facilitat intrarea la Medrea. “Te duc eu la Cornel”, mi-a zis si s-a tinut de cuvant. Acolo, in Calea Grivitei, unde astazi este o harababura de sfarsit de lume, la parter isi aveau atelierele Oscar Han si Corneliu Medrea, iar la etaj – trei pictori: Camil Ressu, Eustatiu Stoenescu si Jean Steriade. Am intrat in atelierul lui Medrea, m-am prezentat, i-am spus ca vreau sa lucrez cu el, i-am povestit despre profesorul Schnell (il stia foarte bine) si m-am simtit mai la largul meu cand am aflat ca si el tot Soala de Arte si Meserii o absolvise. M-a mai chestionat cateva minute, apoi mi-a pus o intrebare careia pe moment nu i-am priceput rostul (abia mai tarziu aveam sa inteleg cata dreptate avea): “Mai baietas, familia ta cum e?”. “Suntem 11 frati la parinti”, i-am spus eu, “tata are o cofetarie la Barlad…”. “Aoleu! Mai copile, mai! Tu stii ca meseria asta este pentru un om cu bani? De ce nu te duci tu la etaj, la pictura? Vopselele sunt mult mai ieftine”. Evident, nici nu am vrut sa aud.

Curand, a venit si vremea armatei. Intamplator, spre norocul meu, tot in Bucuresti. Acolo, am avut sansa sa fiu repartizat la transmisiuni, unde comandantul avea o fata, Jana Georgescu, studenta, si ea, la Belle Arte. Prin intermediul ei am reusit, cu bilet de voie, desigur, sa mai plec din unitate si sa mai audiez cate un curs.

La ordine

Dupa parerea mea, cine a facut armata isi insuseste o disciplina care nu e numai a muschilor, ci si a caracterului. Pentru mine, armata a fost cea mai sanatoasa perioada din viata, iar disciplina militara m-a facut cu adevarat om. Adevarul este ca nici nu mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu viata cazona, fiindca aveam deja precedente in familie.

In casa parintilor mei, eu nu am stiut ce sunt certurile. Nu i-am auzit niciodata ridicand tonul unul la altul, nu am vazut nici cel mai mic si mai neansemnat gest de jignire, de neintelegere intre ai mei. Gratie lor, si astazi eu am ramas omul concordiei si al intelegerii, iar munca in casa si in cofetaria tatei m-au invatat de mic copil disciplina, harnicia, ordinea. Pentru mine, armata a venit ca o incununare a unei copilarii foarte ordonate si pasnice.