Nume noi

Numele celui mai valoros autor din cti s-au afirmat dupa 1989 este si cel mai ciudat: H.-R. Patapievici.

Dezordinea instaurata in spatiul literaturii romane dupa 1989 prezinta si un avantaj: isi pot face auzita vocea, in sfarsit, si numerosi autori tineri talentati, fie si amestecata in vacarmul diletantilor din jur. In ultimii ani ai dictaturii lui Ceausescu, publicarea unei carti de debut ajunsese sa reprezinte o scoala a umilintei si alienarii, ca experienta prin care trece K. in Procesul lui Kafka. Acum nu mai exista in aceasta privinta nici o restrictie.

Drept urmare, apar numeroase nume noi (carora le vom consacra mai multe dintre episoadele urmatoare ale serialului nostru).

Numele celui mai valoros autor din cati s-au afirmat dupa 1989 este si cel mai ciudat: H.-R. Patapievici. La inceput, aproape nimeni nu-l putea pronunta corect. Treptat, insa, el a devenit familiar tuturor iubitorilor de eseistica.

H(oria)-R(oman) Patapievici (nascut la 18 martie 1957 la Bucuresti) este un ganditor clarvazator, de un patetism incendiar – tinut insa stilistic sub control. Cartea cu care a atins cel mai inalt nivel de pana acum al evolutiei sale este Omul recent (Buc., H., 2001).

“Oamenii de azi – explica filosoful in aceasta carte, punandu-si la contributie remarcabilul talent literar – sunt cei mai bine hraniti, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasarii in spatiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. In acelasi timp, sunt oamenii cei mai slabi de inger, cei mai dependenti de confort si de consum, cei mai aserviti bunului plac al liberului arbitru, cei mai putin autonomi in judecatile lor, cei mai gregari (fata de Stat), pe care i-a cunoscut vreodata umanitatea.” Iar cat priveste noutatea lor, de care sunt atat de mandri… “oamenii pe care ii produce intr-un ritm industrial modernitatea care si-a iesit din propria nemasura nu sunt cu adevarat nici noi, nici innoiti: sunt, asemeni conservelor cu data de expirare pe eticheta, doar recenti…”

Ce perspectiva are un asemenea mod de a fi? “Unde vom ajunge? Raspunsul este inca si mai clar decat destinul-croaziera in care suntem imbarcati, asemenea unui Ahab, prada vanatului pe care nu il mai stapanim: vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibila curgere inainte, care, treptat, va desfiinta complet viitorul. Vom ajunge, adica, nicaieri. Vom fi dobandit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru ca au incetat sa mai aiba trecut – ceea ce ne a aduce in strania situatie de a fi de fata fara a mai putea fi prezenti.”