Nuntă la malul mării/ de Abdelkader Benali

Lamarat nu putea s-o sufere pe maică-sa, pentru că se dădea cu tot felul de parfumuri ciudate care puțeau îngrozitor. Lamarat nu putea s-o sufere nici pe soră-sa, care puțea și mai rău și care, încă de când venise pe lume – și chiar mai dinainte – nu-și ținea gura o clipă. Rebeca mirosea a un amestec de Chanel No. 5 cu Anaïs Anaïs de la Cacharel în care mai fusese strivită și-o banană pe deasupra.

Lamarat (care acum își ațintise privirea asupra mării care se zărea printre dealuri) habar n-avea cum erau nunțile pe vremuri, când fetele plecau pe furiș de la nuntă și el le pătrundea cu schimbătorul lui de viteze chiar între buzele fierbinți, larg deschise ale piersicuței lor, din ce în ce mai repede până când ele-i șopteau cu o voce teribil de senzuală: “Trage-mi-o pe la spate, te rog, o facem mai târziu prin față.” “Scroafă ce ești, îi zicea Halid printre dinți, Dumnezeu ți-a dat gaura aia ca să te caci, nu ca să te fuți!” și-apoi își trăgea repede pantalonii pe el. “Nu-mi trebuie una ca tine!” îi mai zicea el și-o trimitea la plimbare.

Ce altceva putea să-i mai povestească? Că, de exemplu, atunci când însurățeii au ajuns acasă, mama mirelui le-a dat să guste miere și să bea un pahar cu apă. Mare lucru nu era de văzut. Dacă nu punem la socoteală o mână de fete bătrâne care toată ziua bună ziua băteau într-o tobă până li se înroșeau degetele.

Tăică-său, în schimb, nu-i făcea nicio problemă. Cânta în gura mare împreună cu alți vreo sută de nuntași și se simțea mai bine ca niciodată. Uitase de bere, de femei și de cârnații de porc cu care se-ndopase până atunci, uitase de toate, mai puțin de dispariția fratelui său, mirele.

Băiatul n-avea deloc poftă să mănânce chiftele de miel. Soră-sa, în schimb, mâncă vreo 20 de chiftele în acea seară. Cu pâine, nu oricum.

Băiatul avea sarcina să se plimbe cu platoul de migdale din camera femeilor în camera bărbaților și invers. Și cu fistic pentru soră-sa care mâncase deja jumătate de kilogram, bob cu bob.

Băiatul avea de asemenea sarcina să-i conducă pe cei mici să facă pipi în spatele casei, printre cactuși, în cuibușorul iubirii dintre tată și mamă.

Tot Lamarat trebuia să stea cu ochii pe cei care coborau pe Muntele de Zahăr. La fiecare cinci minute, maică-sa îi mai aducea câte un copil de mână. Lamarat se urcase pe o piatră care-i servea drept post de observație și scruta orizontul pe deasupra smochinilor și rodiilor. “Nu cred că mai vine cineva, dar mai rămâi puțin aici și, dacă vrei, du și copilul ăsta până jos la cactuși.” Mama părea să fi uitat că era vorba de un loc sfânt.

Lamarat văzu că nu mai vine nimeni și se duse cumințel să-i spună maică-sii, fără însă a mai aminti că niciun copil nu făcuse pipi.

Băiatul servea și drept mesager. Așa că a fost trimis să-i zică unchiului său să vină-n camera bărbaților ca să dea mâna cu câțiva invitați. Când plecă după unchiul său, maică-sa îi dădu să țină-n mână o ceașcă de ceai. Mama se fâțâia de colo-colo prin curtea interioară și ba era ocupată cu pregătirea cărnii, ba era ocupată să-și laude casa din Al Mahala. Când îi dădu ceașca de ceai lui Lamarat, începu să laude ceaiul făcut de ea. Apoi începu să-l laude pe Lamarat: “S-a născut cu o lună mai devreme, dar când te uiți la el n-ai zice, nu-i așa?” spunea mama, stârnind în rândul femeilor din jur un șir zgomotos de binecuvântări și urări.

Băiatul se duse-n camera unde trebuia să fie de obicei unchiul său, aceeași cameră în care-l născuse pe el puturoasa de maică-sa. Lui Lamarat aproape că-i sări inima din piept. În mod cu totul inexplicabil, unchiul dispăruse din camera lui, iar după cinci minute Lamarat își dădu seama că unchiul dispăruse și din casă. “Acum înțelegi? îl întrebă băiatul pe Halid. L-am căutat peste tot, printre rândurile de cactuși, printre smochini, dar nimic, se făcuse nevăzut mai ceva ca marele Houdini. Incredibil!” “Poate că s-a dus să se ușureze printre cactuși și nimeni n-a observat.” Băiatul nu zise nimic. Orice e posibil, se gândi Halid în timp ce luă precaut un viraj în viteza a doua. Mama, tata, bunicul, bunica și sora – draga de ea – nu știau încă nimic. Cât despre Lamarat, el rămăsese-n picioare în curtea interioară, cu ceașca de ceai în mână și se uita la maică-sa și la femeile adunate acolo care continuau să răspândească-n jur mirosul parfumurilor din Melilliar. Ele nu știau ce se întâmplase, n-aveau de unde să știe, erau prea ocupate să-l bârfească pe viitorul soț. Așadar nimeni nu bănuia nimic. Lamarat intră din nou înăuntru și dădu pe gât ceașca de ceai.

Apoi ieși afară cu intenția de a-i spune macă-sii că unchiul dispăruse. Mama-i luă ceașca din mână și, punând-o în chiuveta de plastic plină cu apă cu detergent, zise: “Aha, i-a fost sete, băiatului! Mai vrea o ceașcă, băiatul?” La auzul acestei întrebări, Lamarat ezită mai întâi după care se șovăi și mai tare și-n cele din urmă zise “nu”. Tânărul se duse atunci să-i spună lui taică-său pentru că știa că maică-sa o să explodeze la auzul veștii, o să se prăbușească, iar pielea ei va absorbi tot parfumul din jur și va muri asfixiată. (Măcar așa ar fi scăpat de mirosul ăla, dar nu era frumos să gândești așa). Pe deasupra, dacă-i dădea de știre mai întâi maică-sii, toate femeile din curtea interioară aveau să afle imediat și aveau să se sperie asemenea unei turme de capre la vederea unui șarpe.

Înăuntrul casei, în camera bărbaților paharele treceau din mână în mână, iar mâinile treceau de la un platou la altul. În toate paharele rămăseseră frunze de ceai. De pe tavanul brăzdat de crăpături se desprinse o muscă care începu să bâzâie în jurul unui pahar. E o artă să prinzi muște, își zise băiatul. Cu zece ani în urmă, unchiul său îl învățase într-o zi o șmecherie. De fapt, două.

Cum se prind muștele: după ce ți-ai terminat de băut ceaiul, pui paharul pe masă. Muștele se așează pe pahar, apoi intră în interior. Atunci, cu viteza unei muște – sau chiar mai repede – trebuie să-ntorci paharul cu gura-n jos. Și astfel prinzi a nu știu câta muscă pe ziua aceea.

În ziua nunții fuseseră invitate multe muște. Așa că Lamarat ar fi trebuit să aibă multe pahare și multe mâini ca să poată prinde toată acea puzderia de insecte. De aceea, poate că era mai adecvată situației cealaltă metodă de prins muște: chestia cu bătutul din palme. Bunăoară, ai o muscă-n cameră. Pui mâinile pe picioare. Musca se așează pe masă. Îți apropii palmele la vreo zece centimetri deasupra muștei și apoi coboară încet. Musca zboară și atunci tu bați din palme. Cu multă convingere. Ca și cum ai fi la teatru. Și gata, ai omorât musca.

Poate că ar fi cel mai bine să le zic mamei și celorlalte femei să ridice brațele, se gândi băiatul. Și-atunci, mirosul care se va degaja astfel din subsuorile lor umede mirosind a Dior sau a vreo imitație ar fi de-ajuns ca să provoace un genocid scurt, dar masiv în rândul acestor vietăți nedorite care zboară pretutindeni și nicăieri.

Băiatul nu-i povesti șoferului treaba cu muștele și cu subsuorile. Dar îi spuse că ieșise pe urmă din casă, evitând culoarul care ducea spre taică-său, și se așezase în spatele zidului, de cealaltă parte a cactușilor, dându-și seama că dispariția mirelui era o mare belea.

– Și, lucru bizar, aveam senzația că eu eram unchi-meu, că duceam pe umeri povara faptei lui. Cred că aș simți la fel dacă s-ar îmbolnăvi tata sau dacă mama și-ar rupe un picior. Chiar dacă n-aș vrea, tot aș simți că eu sunt cel care stă la pat sau care are mâna într-o eșarfă.

Apoi Lamarat se ridicase cu inima cât un purice și se dusese-n camera bărbaților unde-i făcuse semn lui taică-său să vină după el afară.

Și-acum o să joc rolul tatălui care ascultă cum îi debitează fiu-său rapid o telegramă zicând: “Unchiul stop a plecat stop nu e în casă stop sigur stop am căutat peste tot stop ce e de făcut stop.” Și pe urmă încă o dată ca să nu existe vreun dubiu: UNCHIUL A PLECAT STOP STOP STOP ÎNȚELEGI STOP SAU NU STOP.” Dar tatăl nu înțelese. Deși știa multe cântece din vremea burlăciei lui, iar unul avea chiar un titlu sugestiv: “Dacă vrei scandal cu familia, mărită-te cu mine!”

Dacă vrei scandal cu familia,

mărită-te cu mine, mărită-te cu mine.

Dacă vrei scandal cu familia,

mărită-te cu mine, mărită-te cu mine.

Și tatălui începu să-i vină încet-încet în minte acest cântec, dar se opri brusc în clipa-n care toate conexiunile lui cerebrale se scurtcircuitară și urechile i se-nroșiră ca focul:

– Ce tot spui? Sper că nu-ți arde de glume, te rog să nu te ții de glume că altfel… altfel…

– Nu glumesc deloc, tată. A plecat, a dispărut, s-a cărat, a șters-o.

Firește că tatăl înțelegea, înțelegea așa de bine încât îi venea să danseze, să cânte:

Dacă vrei scandal cu familia,

mărită-te cu mine, mărită-te cu mine.

Dacă vrei scandal cu familia,

mărită-te cu mine, mărită-te cu mine.

Tatăl, în pielea căruia am intrat și noi pentru moment, încercă să găsească repede cea mai bună cale de a face cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt cu putință astfel încât nimeni altcineva în afară de el, fiu-său și Dumnezeu să nu afle mai mult decât știau ei acum.

Și ce-ai de gând să faci (hai să ne mutăm puțin în mintea băiatului pentru că e destul de distractiv ce gândește și el), să te-mbraci în Moș Crăciun, să țopăi prin curtea interioară bătând într-o tobă sau să te cocoți pe un taburet ca să spui niște bancuri de prin partea locului?

Dar ca să-nțelegem cu-adevărat ce s-a întâmplat trebuie să ne întoarcem cu 30 de ani în urmă, pe vremea când tata a plecat din Touarirt, ținutul Iwojen. Să ne întoarcem în momentul în care tatăl se afla pe drumul spre orașul de graniță F., pentru ca de-acolo să ia un taxi spre Al Mahala, iar mai apoi să ia un autobuz spre aeroportul Ouididiada, unde era un avion care duce o mulțime de oameni într-o altă țară după care se întorcea și o lua de la capăt.

Vorbăreț cum e de felul lui, taximetristul Halid Hârbul Șoselelor (ceva mai tânăr pe vremea aia, dar cu dantura aflată deja într-o avansată stare de degradare) îi zise atunci tânărului tată:

– Hm, și zi așa, pleci în Germania!

– E frumos în Germania, răspunse tata. E plină de verdeață și găsești de lucru peste tot. Chiar dacă ești olog, tot îți găsesc ei ceva de muncă.

– Hm, și zi așa, pleci în Germania, zise Halid.

– O să fie bine-n Germania, așa mi-au promis și cine nu-și ține promisiunile față de mine mănâncă bătaie.

– Hm, și zi așa, pleci în Germania, zise Halid.

– O să fie țara mea de-acum înainte. E o țară bună. Dacă muncești mult, poți să ai bani, să reușești în viață. Mi s-a scârbit să tot joc mereu nu-te-supăra-frate, mi s-a scârbit să muncesc pe trei parale, doar mă cunoști, vreau să arăt de ce sunt în stare și să mă asigur că băieții mei n-o să-și piardă vremea dând cu zarul prin cafenele.

– Hm, și zi așa, pleci în Germania, zise Halid.

– Da, plec în Germania, plecăm în Germania și într-o bună zi o să vină și copiii mei în Germania să vadă unde a lucrat tatăl lor, în furnale, în abatoare sau zgârie-nori. O să fie mândri de mine. O să-i trimit acolo ca să nu uite ce-am făcut eu pentru ei.

– Care va să zică pleci în Germania, zise Halid pentru ultima oară, odată ajunși în orașul de graniță F.

Tata, care era încă tânăr pe vremea aceea, coborî din taxi și se căută prin buzunare după 5 dirhami.

– Numai puțin, Halid, pusesem o bancnotă pe undeva, și zicând asta se scotoci prin buzunarele de la pantaloni.

Și, zi așa, pleci în Germania, își zise Halid în sinea lui, dar nu știi nici măcar unde ți-ai pus banii, prostule!

– Numai o clipă, domnule taximetrist, e pe-aici pe undeva, îmi amintesc foarte bine că am pus-o în buzunar, să am de taxi.

Până la urmă, tatăl găsi bancnota pe undeva. Nu-și mai amintea de mult unde anume, în momentul în care el și fiu-său rămăseseră uitându-se lung unul la altul, dar ceea ce-i spusese Halid atunci nu i se ștersese niciodată din memorie: “Data viitoare, în Germania sau pe oriunde te-oi duce, încearcă să ai mereu banii la îndemână, altfel o să-și închipuie lumea că ești vreun prăpădit de la țară.”

– Fir-ar să fie, că bine zici, încuviințase tatăl trântind ușa.

Taximetristul și-a întors mașina spre Iwojen și i-a mai dat un ultim sfat tatălui, înainte de a călca pedala accelerației, zicându-i pe geam:

– În locul tău m-aș duce-n Olanda!

Treizeci de ani mai târziu, sfatul taximetristului îi reveni în minte ca o minge lovită isteric; niciodată nu mai simțise tatăl ca atunci nevoia să aibă bani în buzunar, bani la îndemână, în buzunarul pantalonilor. Scoase cu mâna dreaptă din buzunarul stâng o bancnotă de 100 de dirhami. “Ține” (asta e ceea ce se cheamă la îndemână, se gândi Lamarat) zise tatăl punându-i hârtia-n mână, “pentru taxi.”

– Tată, ce vrei să spui?

– Ce dracu’ crezi că vreau să zic? Du-te și caută-l pe unchiul tău! Ai venit?!

– Păi unde e? Unde să-l caut?

– Nu-mi pasă unde e! Oriunde-ar fi, te duci acum imediat să-l cauți. Gata cu vorba, hai, du-te, du-te, du-te!

Și plecă Lamarat în căutare și nu învinse pe nimeni și nimic, dar îl aduse pe unchiul său înapoi. Beat mort și, după cât se vedea, sictirit de viață.

Și acum că Lamarat l-a găsit pe cel pe care îl căuta, e vremea să povestim ce s-a întâmplat în răstimpul scurs de la venirea familiei Minar și nuntă. E vorba de exact șapte zile dintre care cinci au fost petrecute la Al Mahala, la 20 de kilometri de satul cu Muntele de Zahăr, la vreo 10 kilometri de orașul de graniță F. și la mai puțin de 10 kilometri de Melilliar unde ajunsese familia Minar. În opt ore, un vas dintr-un port din sudul Spaniei îi adusese – pe tata, pe mama, pe băiat și pe surioara lui – într-un alt port spaniol din nordul țării de unde veneau și mai vin încă multe mătuși, pac!, pac!, pac!, cu revolverele lor.

Plecaseră cu o seară înainte din portul Escorial, petrecuseră noaptea în cabine dotate cu dușuri și debarcaseră dimineața, ca scoși din cutie. Cu excepția microbuzului portocaliu Mercedes 207D, erau cu toții curați pe cât e omenește posibil. Pe deasupra, mama luase un prosop de pe vas așa cum lua și fiu-său creioane de la școală, doar că mama pusese prosopul într-o pungă de plastic. Acest prosop avea să fie folosit mai târziu la nuntă pentru învelirea unui calup de zahăr. Băiatul n-o văzuse pe maică-sa luând prosopul. Îl văzuse, în schimb, pe bunică-său care-i aștepta în dimineața aceea aproape de debarcaderul unde acosta feribotul Transmediterrania.

Lamarat îl zări pe bunică-său într-o mare de oameni care-și așteptau rudele nădăjduind că vor primi cadouri și vor auzi povești interesante. Cadourile erau felurite. Cei care veneau din nord aduceau unt. Ca să se asigure că untul o să reziste la căldură pe tot parcursul drumului prin Franța și de-a lungul coastei Spaniei, rudele venite în vizită foloseau găleți de cinci litri unde puneau untul cumpărat de pe la ferme (în polderele din jurul orașelor Gouda, Bleiswijk, Berkel și Delft erau o mulțime de fermieri care le vindeau pe nimica toată lactate și vite – oi și uneori câte o vacă – acelor bărboși, îmbrăcați în pantaloni viu colorați de la C&A) apoi duceau gălețile la vreun prieten măcelar din vecinătate care le păstra la frigider (fără să ceară vreun sfanț în schimb, dar bombănind nemulțumit uneori pentru că ocupau mult spațiu) până ce posesorii lor plecau acasă în vacanță. Dar aduceau și alte cadouri: camere video, televizoare, biciclete și – foarte la modă în vara aceea – scaune de grădină. De obicei ca să le ofere pur și simplu. Dar uneori și ca să le vândă: anumiți bărbați (și anumite femei hiperactive) goleau toate talciocurile, magazinele second-hand și târgurile în căutarea mărfii pe care puteau s-o revândă la un preț bun în talciocurile din sud. Unii aduceau mașini pe care nu le mai luau înapoi, chit că taxele de import erau mari. Alții aduceau bani și alții își aduceau fiul sau fiica sau uneori chiar fiul și fiica ca să-i lase acolo de unde veneau să-i ia felurite rude de la oraș.

Fragment din romanul Nuntă la malul mării de Abdelkader Benali, în pregătire la Editura Curtea veche.Traducere din neerlandeză de Valentina Tîrlea