O altă piatră funerară, mai rea decât Nobelul/ de Daniel Nicolescu

Aceasta este fraza prin care Emil Cioran îl ruga pe prietenul său Constantin Tacou să renunțe la publicarea numărului din Cahiers de l’Herne care-i era dedicat. O frază pe care – îl suspectează cronicarul de la Libération (18 nov. 2011) – Cioran ar fi rostit-o probabil și acum, când i s-a publicat în Pléiade integrala operelor scrise în limba franceză.

Pătrunderea în Pléiade, notează același ziar, reprezintă “recunoașterea supremă – Panteonul fiind puțin probabil – pentru acest filosof de orgine română, a cărui splendidă stăpânire a limbii franceze, laolaltă cu mizantropia lui, l-au desemnat ca pe unul dintre principalii moștenitori ai moraliștilor din Secolul Luminilor”.

Lucrarea (apărută în standurile librăriilor franceze săptămâna trecută), cum spuneam, nu reunește decât operele scrise direct în franceză, o limbă “extenuată” care îl făcea să sufere “prin limpezimea sa inumană și prin refuzul indeterminării”, și în care și-a aflat adăpost după război, atunci când a preferat să rămână la Paris, decât să se întoarcă într-o Românie comunistă. Fragmentele care urmează, traduse și adaptate după articolul lui Marc Semo, din ziarul pomenit, dau seamă, într-o manieră elocventă, despre felul cum este astăzi perceput gânditorul roman.

“Cioran-francezul este, cu siguranță, singurul care a atins universalul; eseurile, reflecțiile și aforismele acestui scriitor rămas până la moarte apatrid fac parte dintre acelea pe care nu încetezi să le citești și răscitești. «Operele mor, fragmentele, pentru că n-au trăit, nu au cum să moară» amintea el în Aveux et anathèmes, una dintre ultimele lucrări prezente în culegerea Pléiade. De la Précis de décomposition până la Exercices d’admiration, avem texte despre scriitorii care l-au fascinat, precum Joseph de Maistre, sau care i-au fost prieteni, precum Beckett sau poetul român de origine evereiască Benjamin Fondane. Întâlnim aici, de asemenea, toate obsesiile sale, începând cu sinuciderea (care nu-l împiedica să fie un petrecăreț și un ghiduș), insomnia – «e imposibil să iubești viața când nu poți să dormi», la vidul unei vieți create de un rău demiurg și, mai ales, refuzul fanatismului. «Nu există persoane mai periculoase decât cele care au suferit pentru credință: marii persecutori sunt recrutați din rândul martirilor cărora nu le-a fost tăiat capul», nota acest fiu de preot care, volum după volum, și-a ispășit derapajele fascizante din tinerețe. În anexe figurează primele sale scrieri în franceză, foarte puțin cunoscute, dintre care una referitoare la dor – nostalgia românească, o intensă melancolie, «o lamentație îndulcită de resemnare și de acceptarea destinului».

(…)«Prin Cioran, s-a infiltrat un demon în limba franceză, un vagabond orgolios care refuză pomana și își propune, precum Diogene, serviciile, din poziția de stăpân, iar nu de sclav», scrie Nicolas Caviallès, responsabilul ediției, într-o prefață pompoasă și mai degrabă confuză, care, în mod ciudat, evacuează imensa autoironie a lui Cioran. Și care evocă doar în câteva rânduri rătăcirile sale de tinerețe, ca și operele sale românești, debordând de un lirism naționalist. În primul rand Schimbarea la față a României, cu tiradele sale de un anti-semitism apocaliptic, amestecat cu fascinația pentru acest popor indestructibil de de veșnici rătăcitori. Pasionat de Nietzche și de Spengler, tânărul Cioran, aidoma unui mare număr de intelectuali români din generația sa – printre care Mircea Eliade -, visa la o revoluție națională salvatoare și afișa simpatii pentru legionarii din Garda de Fier, striviți până la urmă de o dictatură aliată cu Germania nazistă, care îi considera prea violenți. A-l reduce pe Cioran la acest trecut este absurd. Dar alegerea unui Cioran curățat și aseptizat – fie și doar în «cronologie» -, este cu atât mai aberant cu cât stânjenește înțelegerea operei sale. «Izvorul de inspirație al unui scriitor este reprezentat de toate lucrurile de care îi e rușine», îi plăcea lui să amintească.

Pentru a descoperi un Cioran demuzeificat, contextualizat, trebuie să plonjăm în Cioran et ses contemporains. Vedem aici că acest mare singuratic era cufundat în viața intelectuală din Saint-Germain des Prés, că dialoga indirect cu Blanchot sau Camus și că îl uluia pe Gary. Această culegere ne permite să realizăm și importanța pe care a avut-o în opera lui o cultură română impregnată de străvechi tradiții trace, în care oamenii plângeau la naștere și serbau moartea. «Mi-a trebuit o viață întreagă să mă obișnuiesc cu ideea de a fi român, dar timpul m-a întors spre origini și spre strămoșii pe care atât i-am denigrat, și pe care acum îi înțeleg și îi scuz», scrie el în Cahiers, un imens jurnal care nu e jurnal, și care ar merita un al doilea volum în Pléiade.”