O carte fără poze

Alături doar de “Viața unui om singur”, jurnal incendiar păstrat până deunăzi în sertarul lui Adrian Marino, ultimul volum de poeme al lui Mircea Cărtărescu este, cu siguranță, surpriza editorială a anului. Că scriitorul a renunțat definitiv la poezie de mai bine de două decenii, se știa. Mai puțin cunoscut era, în schimb, faptul că Mircea Cărtărescu și-a luat rămas bun de la poezie tot în scris. Compuse între 1988 și 1992, piesele din volumul “Nimic” (editura Humanitas, 2010) alcătuiesc un crud rechizitoriu nu doar la adresa poeziei în general, ci mai ales – și de aici derivă întreaga tensiune a cărții – la adresa propriului imaginar. Fapt cu atât mai surprinzător cu cât, orice ar zice cârcotașii obsedați de revizuirea canonului, niciun poet postbelic, în afară de Nichita Stănescu, nu poate egala, nici în viziune, nici în revoluționarea limbajului, cărțile lui Mircea Cărtărescu din anii 80. Cel care parodia în “O seară la operă” scrisul tuturor poeților români importanți ajunge să se pastișeze, acum, pe sine. Numai că autopastișa finală nu mai înseamnă fericită revizitare, ci deconstrucție masochistă.

Într-adevăr, nimic din vizionarismul totalizator, nimic din încrederea în capacitatea “lighioanelor fără număr” din cărți de a popula singurătatea, nimic din voința poetică de a transfigura banalul cotidian al anilor 80 într-un fairy-tale nu mai răzbate în poemele cele mai recente. După cum dispar levitațiile fantastice, idilele amoroase drapate într-un limbaj carnavalesc-ironic, sau secretul nimb metafizic atașat obiectelor: “zeul creion”, “zeul casetofon” sau “zeița față de masă”, cum se exprima poetul într-un fragment din “Totul”, redevin brusc și brutal creion, casetofon și față de masă. Ruptura nu e, însă, totală, căci două lucruri au rămas din vechiul Cărtărescu: atitudinea neconcesivă față de sine, cuplată cu capacitatea de a proiecta pe un ecran superior dramele biografice cele mai derizorii. Cum e, bunăoară, pierderea inspirației: căci, mai degrabă decât o banală istorie a renunțării la scris, “Nimic” reface procesul teribil al abandonării poetului de către poezie. Așa încât cele mai convingătoare piese exemplifică și înscenează această paralizie de imaginar. Scenele fabuloase de dinainte refuză să se mai închege, locurile familiare epifaniilor cărtăresciene rămân goale: “mi-am lipit fruntea de geam, ca în adolescență. / am privit tot ce se putea vedea de aici: un bloc gri, cu dâre umede/ antenele colective îndoindu-se de vânt,/ și-n rest nimic.” Toată consistența volumului stă în a arăta rotițele mecanismului cărtărescian învârtindu-se în gol, când nu scrâșnesc de-a binelea. Capacitatea lingvistică ieșită din comun – Cărtărescu e probabil posesorul celui mai cuprinzător lexic poetic din literatura română – dispare de parcă nici n-ar fi fost, sub textura unui discurs apatic și dezabuzat, compus din fraze sau sintagme rostite pe jumătate. E ca și când un lapsus imens ar fi afectat toate țesuturile vitale ale poeziei. Dacă, oricât de autoironice, desele ieșiri metatextuale din volumele anterioare erau forme de celebrare a superbiei creatorului, în “Nimic”, ele sunt doar lamento-uri amare cu privire la propria neputință: “«montgolfier al disperării»” – ce rahat emfatic!/ “«tristețea satanică»” – imbecil!/ primește acest poem imbecil, cititorule/ atât de des jignit cu poeme bune./ mi-e milă de tine,/ tipesă amatoare de poezie,/ adolescent pederast./ hai, plimbă-ți dosul prin magazine,/ cară-te la Băneasa,/ lasă dracului cartea asta”.

Cele mai reușite din volum sunt, însă, așa-zisele poeme ale fericirii casnice, citabile aproape în întregime: “So this is Xmas”, “Odată aveam viziuni, acum am…”, “Ieșim la plimbare cu tricouri la fel” sau “Iarna”. Deși par că înlocuiesc fără rest avânturile metafizice de odinioară cu impulsuri și experiențe cât se poate de simple (de la dorința de a avea un magnetofon până la o după-amiază în parc cu familia), un morb secret al deziluziei le traversează de la un capăt până la celălalt. Toate idilele cărtăresciene sunt declamate de o voce absentă, depersonalizată, mimând o perspectivă postumă, în care nu doar imaginația, ci și memoria și-au pierdut orice rol: “sunt fericit și lipsit de griji/ e un iunie tropical/ dau târcoale mașinilor de turnat asfalt, care aștern strat peste strat/ gudronul cu pietricele, aromat/ n-am nimic de făcut, umblu ca un turist, ca un străin/ viața mea -/ dar viața mea s-a sfârșit de mult…”. O lovitură de teatru absolută, căci distanța dintre poezie și viață – postulatul de bază al volumului – se micșorează dintr-o dată drastic. Anemia vocabularului poetic, crisparea sintaxei, tranzitivitatea amorțită a discursului fac ca idilele cărtăresciene care celebrează armonia în doi sau iubirea maritală să pară fotografii alb-negru (“o carte fără poze”, zice scriitorul însuși) față de curcubeul de nuanțe din marile poeme ale suferinței și ale singurătății. Astfel încât nu-i exagerat să se spună că în relieful pledoariei pentru experiența simplă și nemediată, poetul tânjește după propria scriitură ca după o viață pierdută.

Produs al unui scriitor care a reușit să-și stăpânească exemplar criza de creație transformând-o într-o temă credibilă, “Nimic” rămâne, de nu o piesă esențială a operei cărtăresciene (luate în sine, destule fragmente sunt neglijabile), măcar un document care fixează definitiv imaginea poetului. Dacă mai existau cumva dubii, acum lucrurile sunt clare: poetul cotidianului, al ironiei și al deconstrucțiilor intertextuale din anii 80 era, în fond, un mare iluzionat, infinit mai apropiat ca spirit de o tradiție metafizică decât de tranzitivitatea poeților americani. Spre aceștia din urmă, Mircea Cărtărescu a emigrat doar silit, când a încetat să mai creadă în poezie.

Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – Critic și istoric literar, redactor al revistei Vatra. Doctor în filologie (cu distincția summa cum laude) al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică – în curs de apariție. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Observator cultural, Echinox, Tribuna, Steaua etc.