O contribuție esențială la cunoașterea vechii istorii iudaice/ de Ziarul de duminică

Testamentele celor doisprezece patriarhi

Editura Univers enciclopedic Gold

Traducere din limba greacă, introducere și note de Walter Alexander Prager.

Lucrarea reprezintă o contribuție esențială la cunoașterea vechii istorii iudaice. Iacov, Patriarhul legendar, care a primit după lupta cu „Îngerul” numele de Israel, este părintele a 12 Patriarhi. În testamentele lor, aceștia, presimțindu-și moartea, își rememorează viața și faptele bune sau mai puțin bune, cu dorința de a oferi urmașilor îndemnul moral de a făptui lucruri importante pentru propășirea popoarelor lor.

„Literatura iudaică și creștină nu consemnează scrieri de tip testamentar care să aparțină unor indivizi ce nu le pot fi prezenți urmașilor decât prin ultimele lor cuvinte și, de aceea, obligați  să-și forțeze limitele individualității pentru a apărea mai mari decât sunt și mai mult decât umani. Deși apariția producțiilor literare sub forma testamentelor este atestată în cultura greco-romană din perioada elenistică, recurgerea curentă la un asemenea gen de scriere în mediul iudeo-creștin urmează mai curând cele patru modele existente în cărțile biblice: cuvintele ultime ale lui Iacob (Gen. 49), Moise (Deut. 33), Iosua (Iosua 23-24) și ale lui David (lParal. 28-29). Niciuna din figurile biblice amintite nu vorbește în nume personal, ci în cel al Dumnezeului care le-a stabilit identitatea de nume hotărâtoare pentru istoria Israelului. De asemenea, fiecare dintre ei supraviețuiește morții proprii în istoria Israelului și nu numai în conștiința poporului: Iacob-Israel dă poporului ales numele său, Moise îi dă Legea și îl trece prin pustiu, Iosua îi dă pământul Canaanului, iar David îi oferă strălucirea de a fi regat și pregătește Ierusalimul ca loc al Domnului, consacrat de fiul său Solomon odată cu ridicarea Templului. Cuvintele ultime sunt transmise pentru a însoți aceste „daruri” mereu prezente pentru Israel și nu pentru a compensa dispariția rostitorilor lor.

De altminteri, așa cum arată Jacob Neusner, iudaismului și creștinismului timpuriu le era străină ideea de istorie cu distincția sa rigidă dintre trecut și prezent, atunci când se raportau la evenimentele descrise în Scripturi. Evenimentele biblice nu sunt ireversibile, iar oamenii desemnați pentru călăuzirea poporului ales nu rămân în trecut, ci persistă în prezentul acestuia ca paradigme în funcție de care generațiile următoare trebuie să își judece și măsoare prezentul, iar indivizii să își îndrepte comportamentul. De aceea, producțiile literare sub formă testamentară sunt atribuite unor personaje biblice învestite divin cu puterea de a fi prezente și dincolo de moarte. Așadar ficțiunea literară a consemnării ultimelor cuvinte rostite de personajele biblice nu are scopul de a le evoca trecutul, ci de a lămuri felul în care ele pot fi apropriate ca exemple în modul de viață al oamenilor lumii actuale. Observăm, astfel, cum Testamentele celor doisprezece patriarhi își urmăresc scopul de a oferi un îndemn moral cititorilor, chiar și atunci când amintesc de evenimente din trecutul fiilor lui Iacob. Patriarhii își povestesc faptele din trecut cu intenția ca ele să servească exortațiilor morale adresate urmașilor și cu preștiința profetică că Isus Christos va dovedi posibilitatea retrăirii exemplare a moralei sau chiar a vieții lor, așa cum se întâmplă în cazul lui Iosif. Simplificând, trecutul actualizabil al patriarhilor demonstrează că este posibil să trăiești pentru Dumnezeu chiar fiind în lumea prezentă.

În afara scrierii menționate, din același mediu iudeo-creștin al primelor secole ale noii ere, avem încă șase testamente încadrate în literatura pseudoepigrafa. Ele sunt atribuite lui Adam, Abraham, Isaac, Iacob, Iov și Solomon. Nu toate pot fi calificate drept testamente (Testamentul lui Abraham și cel al lui Solomon mențin numai titulatura de testamente) și nu există un consens în rândul cercetătorilor care ar fi structura caracteristică unei scrieri testamentare, constant fiind numai cadrul narativ. Astfel, în fiecare testament, întâlnim o introducere, unde personajul muribund se adresează apropiaților și o concluzie care relatează moartea acestuia. Cât privește conținutul testamentelor, el variază de la o scriere la alta, iar în Testamente, de la un testament la altul. Comun este scopul de a transmite un mesaj etic învestit cu autoritatea și forța subzistenței în prezent a personajelor biblice. Cu excepția lui Solomon, criteriul de alegere a acestor nume îl reprezintă calitatea de a fi strămoși ai poporului evreu dintr-o epocă anterioară formării Israelului în Canaan. Unul din motivele alegerii este, fără îndoială, călăuzirea lor directă de către Dumnezeu, înainte ca Israelul să fie lăsat să se conducă potrivit poruncilor divine, experiență care se dovedise insuficientă pentru a ține poporul în ascultarea voinței Sale. Prin urmare, strămoșii Israelului sunt „înviați” spre a aminti de înscrierea poporului într-o ordine morală de origine divină generațiilor unui prezent care este și al lor ca moștenire. Spre deosebire de urmași, autorii testamentelor au experimentat personal o asemenea ordine morală, motiv pentru a transmite mai departe și istoria vieții lor.

Deși animate de intenții morale, scrierilor testamentare le poate fi pusă la îndoială moralitatea inițiativei de a „învia” literar strămoșii Israelului. Ele au de înfruntat sensurile de fals și minciună ale cuvântului grec pseudos din titulatura de scrieri psuedoepigrafe, în categoria cărora sunt incluse din cauza revendicării unei paternități false. Câtă vreme autorii scrierilor testamentare nu sunt cunoscuți și nici felul în care au fost receptate de cititorii contemporani lor, nu putem afirma cu precizie că o astfel de procedură de a scrie în numele personalităților biblice era un mod de a înșela cititorii așa încât să primească mesajul moral și religios doar din naivitatea de a crede că el este livrat de autoritățile biblice invocate. Mărturiile despre prestigiul acestor scrieri susțin ipoteza că ele erau primite ca documente ce vor fi aparținut într-adevăr autorilor indicați. Este însă mai greu de determinat dacă autorii lor reali au avut intenția de a înșela sau dacă aveau convingerea că pot reda cuvintele ultime ale personajelor biblice, recuperându-le din Scripturi, din tradițiile religioase, sau din viața de credință a urmașilor lor.

În favoarea bunei intenții a autorilor de testamente stă tradiția hagadică de interpretare a cărților biblice. Comentariile hagadice au precedat apariția scrierilor pseudoepigrafe, folosind tehnica interpretativă de a repovesti episoadele biblice și, astfel, de a vorbi în numele personajelor. îndrăzneala era legitimată de folosirea unor legende care circulau sub formă orală încă din epoca redactării Torei. În plus, modificările relatărilor biblice potrivit adăugirilor provenite din tradiția orală nu aveau de întâmpinat acuzația că s-ar abate de la cuvântul divin, câtă vreme canonul biblic în iudaism a fost stabilit târziu, în secolul I d.Chr. Și, până la apariția și impunerea canonului, tradiția se materia­lizase în elaborarea unor scrieri rămase în afara corpusului Scripturii, dar care se bucurau în mediile religioase iudaice, iar apoi creștine, de un prestigiu similar. Exemplele cele mai conclu­dente sunt Cartea Jubileelor și Cartea luiEnoh (lEnoh), apărute amândouă în epoca postexilică, în sec. III-II î.Chr. și a căror autoritate, în special a celei de-a doua, este dovedită inclusiv în Testamente, chiar dacă ele au fost compuse aproximativ patru secole mai târziu, ulterior stabilirii canonului iudaic al Scipturii.

Așadar, Testamentele celor doisprezece patriarhi adoptă un stil literar pe care îl întâlnim în literatura iudaică postexilică a celui de-al doilea Templu (536 î.Chr.- 70 d.Chr.). Mai departe, se pune problema cât a fost preluat și din fondul de idei vehiculat în scrierile testamentare evreiești.”