O dezbatere necesara (II)

A semnala, astazi, pericolul dolarizarii nu inseamna nicidecum ca Banca Nationala isi politizeaza mesajul, asa cum s-a insinuat recent. Din ’90, inca, prin vocea guvernatorului, BNR a tras semnalul de alarma ori de cate ori pericolul s-a facut simtit.

In ’98, in Parlament, cand a fost dezbatuta Legea Statutului BNR, guvernatorul Mugur Isarescu a avut cea mai dura interventie pe tema dolarizarii. Fiindca, atunci, Senatul a intentionat sa scuteasca bancile de obligativitatea de a-si constitui rezerve minime obligatorii in valuta.

BNR a mizat pe argumente. Plecand de la adevarul ca, spre a-si atinge obiectivele, are nevoie de parghii eficiente, una dintre cele mai importante fiind cantitatea de bani din sistemul bancar. De altfel, obiectivul suprem al Bancii Nationale este tocmai reglarea cantitatii de bani, pentru a calma astfel inflatia.

In lumea de astazi, nici o banca centrala nu renunta la instrumentele de interventie pe pietele monetare si valutare. Cu deosebire, sunt folosite intensiv operatiunile de piata monetara, dar si mecanismul rezervelor minime obligatorii. Pentru tarile cu cu o inflatie ridicata, insa, rezervele minime obligatorii constituie un instrument primordial. Motivul e clar: limiteaza posibilitatile bancilor comerciale de a multiplica banii inflationisti si de a pune astfel economia in situatii dintre cele mai critice. In acelasi timp, este intarit arsenalul de interventii pe linia prudentei bancare, in sensul ca bancile isi mentin un stoc-tampon de lichiditate, pentru a face fata in cazul unei avalanse de cereri de retragere.

Pana si bancile centrale din tarile cu inflatie scazuta dispun, prin lege, de posibilitatea de a folosi, in caz de nevoie, rezervele minime obligatorii. Ar fi fost insa dramatic ca BNR sa se trezeasca cu o aripa taiata. Mai ales ca Banca Centrala a Uniunii Europene si-a rezervat dreptul, potrivit statutului sau, de a apela in caz de nevoie la rezervele minime obligatorii.

Amputata, legea romana ar fi fost slaba in comparatie cu legile din toate celelalte tari europene. Si chiar fata de legea romana din 1991. In Senat, pledand pentru o reparatie totala a textului legii, guvernatorul BNR a avertizat ca s-ar putea ajunge ca, in locul intaririi leului, noua lege sa conduca la dolarizarea economiei.

Era acest pericol? Desigur. Bancile ar fi fost stimulate sa opereze mai mult in valuta, ceea ce ar fi facut ca politica monetara a bancii centrale sa se adreseze numai componentei in moneda nationala a circulatiei monetare, leul fiind condamnat astfel la o continua slabire. Totodata, prin disparitia rezervelor obligatorii la valuta, ar fi crescut capacitatea bancilor de a multiplica nelimitat depozitele in valuta, prin mecanismul de creditare. Urmari imediate? In primul rand presiunile inflationiste. Apoi, pericolul ca bancile sa fie supraexpuse in moneda straina. Chiar si rezervele obligatorii in lei ar fi fost afectate, intrucat instrumentul nu mai putea fi utilizat cu toata vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanta prea mare intre lei si valuta. In sfarsit, deponentii ar fi devenit mai putin protejati. Fiindca mecanismul rezervelor obligatorii, care a avut si are o componenta prudentiala, nu ar mai fi fost in stare sa limiteze capacitatea unei banci de a se aventura in operatii speculative.

Senatul a cedat in fata argumentelor. Legea a prevazut dreptul BNR de a stabili cotele rezervelor minime obligatorii, atat la lei, cat si la valute.

De retinut insa ca au fost momente cand scoala de la Banca Nationala a gandit altfel. Intradevar, cand situatia lichiditatii valutare era tensionata (pana prin 1993), Banca Nationala nu a solicitat rezerve obligatorii in valuta. Tocmai pentru a incuraja atragerea in banci a putinelor resurse existente atunci. In 1998, insa, in conditiile in care rezervele in valuta si aur ale tarii ajunsesera deja la circa 5 miliarde de dolari, important era ca Romania sa atraga investitii directe, nu fluxuri financiare speculative, care sa vizeze castigul din diferenta intre dobanda si deprecierea leului.

In dezbaterile din Senat au fost aduse si contraargumente, unii senatori fiind mult prea atasati profesiunii lor de bancheri in banci comerciale. Si, de aceea, priveau unilateral problema in discutie. Inca de atunci, pe un ton critic, ei au pus in discutie nivelul “excesiv” al rezervelor obligatorii. Disputa nu s-a incheiat nici astazi.