O floare rară/ de Oltea Șerban-Pârâu

Întâmplarea a făcut ca înaintea concertului susținut de Alice Sara Ott, concert care marca 15 ani de Radio România Muzical la Sala Radio, să am drum prin zona Trafic Greu – Calea Ferentari, pe o stradă uitată neasfaltată a capitalei.

Privind din mașină în timp ce ascultam – nu-i așa – Radio România Muzical, mă întrebam dacă această floare rară care este Radio România Muzical e cultivată în vreuna dintre casele pe care le vedeam de-a stânga și de-a dreapta drumului plin de hârtoape.

Răspunsul e mai puțin important și se poate găsi în mai multe registre, dar sintagma de… floare rară mi-a rămas în minte până am intrat în Sala Radio și pe parcursul întregului recital pentru care în sală veniseră oameni obișnuiți, nu VIP-uri, oameni care nu recunoșteau neapărat o sonată de Beethoven și nu știau că nu trebuie să aplaude după partea întâi, oameni care pur și simplu ascultă Radio România Muzical și le place. Le dă acea stare pe care ți-o dorești uneori după o zi agitată de lucru. Iar pentru cei care pot asculta muzică clasică așa, ca pe un joc secund, Radio România Muzical poate fi un însoțitor permanent.

Definiția de floare rară mi-a revenit în memorie și când am văzut-o pășind pe scenă în picioarele goale, așa cum o face de obicei, într-o superbă rochie verde, pe Alice Sara Ott, frumoasă și fragilă, delicată și rafinată în Mozart și Beethoven, excelând în acele secvențe din Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski care implică sensibilitate și finețe a perlajului. Nu perfecțiunea a fost cea care a impresionat la Alice Sara Ott, ci firescul, maniera în care transmitea prin muzică, modul în care demonstra că muzica, cea clasică cel puțin, este un limbaj de comunicare a sentimentelor. Strălucitorul prim bis – “La Campanella” în transcripția lui Franz Liszt – și finalul plin de umor cu Fur Elise de Beethoven reprezenta o concluzie cum nu se poate mai potrivită a serii.

Nu știu dacă s-a urmărit această idee, dar a asocia Radio România Muzical cu o pianistă tânără, frumoasă, delicată, inspirând nevoia de protecție, poate fi o metaforă interesantă într-o lume în care, dacă asculți muzică clasică, vara, în mașină și cobori geamurile atunci când te oprești la semafor, vei vedea priviri uimite îndreptându-se spre tine de pe trecerea de pietoni, de pe trotuar, priviri care te vor face să ridici geamurile foarte repede la loc.

Fără a-i transforma cauza într-un stindard, Radio România Muzical trebuie protejat așa cum e și acolo unde e, pentru că el aduce bine multor suflete care altfel ar fi mult mai singure.