O lacuna severa

Pe tema “modernitatii”, discursul public autohton oscileaza intre doua opinii de capatai: prima sustine ca Romania nu a consumat ciclul modernitatii si ca ar trebui sa accelereze ritmul, pentru a recupera – macar in secolul XXI – ceea ce Europa Occidentala a experimentat in ultimele sute de ani. Cea de-a doua afirma ca, desi avem “retarduri” structurale, ne-am instalat deja in postmodernitate.

La o analiza mai atenta, cele doua opinii corespund (mentalitar & ideologic) opozitiei dintre “dreapta” si “stanga”. Romanii cu o gandire de dreapta incurajeaza abordarile realiste: considera ca nu prea avem motive de lauda, ca intarzierile noastre sunt obiective si ca se cuvine sa militam pentru adoptarea celor mai rationale solutii de ratrapaj. Romanii cu mentalitate de stanga privilegiaza perceptiile idealiste (wishfull thinking). Ei cred ca proiectia poate inlocui proiectul, ca “starea de spirit” e mai importanta decat “faptele”.

Fireste ca dezbaterea implica pluralismul specific democratiei, insa dreptatea nu poate fi distribuita echitabil (dreapta-stanga), mai ales atunci cand la mijloc se afla mai putin jocul electoral, cat succesul ambitiei nationale de integrare europeana. Altfel spus, orientarea liderilor nostri spre una sau alta dintre cele doua viziuni e mai semnificativa – in imediat – decat intrebarea “Cine conduce?”: vrem sa stim mai degraba spre ce si cum suntem condusi.

In ce ma priveste, ma situez pe prima dintre atitudinile descrise la inceputul acestui articol. Nu ma preocupa excesiv “carisma”, nivelul de cultura, onestitatea sau abilitatea manageriala a celor pe care ii aleg atunci cand imi exercit drepturile civile. Sunt mult mai ingrijorat de absenta unui consensus omnium pe marginea chestiunii “In ce stadiu istoric se afla de fapt Romania”… Consider ca libertatea (si libertatile) de dupa 1989 au impins societatea romaneasca spre o pseudomodernitate retrograda si nu spre o postmodernitate triumfatoare. Ce-i drept, bibliografia liberalismului clasic a fost tradusa si este accesibila in librarii. Clasicii gandirii politice moderne – de la John Locke pana la Hayek – au patruns in subsolul gazetariei si se bucura, acum, de o solida legitimitate academica. Dar politica efectiva s-a comis tot “asa cum am apucat”: intr-un stil nedialogic, autoritar, improvizat si aleatoriu.

O noutate formala exista: ne-a cuprins pasiunea “strategiilor”. Dar ce s-a implementat pe teren? Care este bilantul – cuantificabil – al programelor de remodelare asumate in ultimul deceniu?

Ca sa nu ne irosim timpul cu intrebari retorice, va propun o halta concreta. Am citit, adesea, pledoarii pentru necesitatea de a introduce in sfera publica procedurile impersonale. Direct spus, asemenea proceduri implica doua aspecte: mai intai, acela ca functia isi precede si isi domina titularul. Apoi, acela ca lantul decizional este construit in asa fel incat sa nu poata fi blocat printr-un act de vointa individuala. Pe de o parte, structura defineste functia utila si il selectioneaza pe “ocupantul” ei dupa criterii transparente (profesionale), evitand scurtcircuitul clientelar si traficul de influenta. Pe de alta parte, puterea executiva nu este concentrata la varf, dar nici refulata spre baza piramidei, astfel incat o hotarare sa nu poata fi deturnata nici de capriciile “sefului”, nici prin boicotul celor ce opereaza la “usile de intrare” ale sistemului. Procedurile impersonale prezinta avantajul de a limita subiectivitatea si de a contrabalansa optiunile unilaterale. Ele recomanda o metoda chemata sa defineasca traseul cel mai rational catre atingerea unui obiectiv negociat in prealabil. Sunt de acord ca “obiectivitatea” este un mit epistemic la rigoare periculos. Numai ca una este critica postmoderna a pretentiei de a transforma politica in “stiinta” si alta fanariotismul rezidual care personalizeaza, pana la sincopa, relatiile interinstitutionale din administratia noastra.

Este inadmisibil sa evaluez calitatea si sansele de reusita ale oricarui proiect in orizontul exclusiv al agendei telefonice. Societatea pierde eficienta & autostima ori de cate ori valideaza o idee doar pe baza contactului personal dintre autorul ei si actorii institutionali. Cu alte cuvinte, mi se pare aberant sa ma intreb cate avantaje vor decurge din intamplarea ca il cunosc, bunaoara, pe viitorul meu “sef” (sau cate dezavantaje ar comporta imprejurarea ca nu-l cunosc), in loc sa fiu convins ca CV-ul respectivului este adecvat pozitiei pe care o va prelua.

Desi pare utopica, generalizarea procedurilor impersonale in viata sociala a Romaniei ne-ar face, pe toti, mai solidari si mai creativi. Pe scurt, mai umani.