O lume nevăzută/ de Daniel Cristea-Enache

Două volume de proză, Vremelnicia pierdută (2001) și Cine adoarme ultimul (2007), l-au impus pe Bogdan Popescu ca pe unul dintre cei mai originali scriitori din generația încă-tânără: explorator al unui fantastic rural, în condițiile de comunizare și de colectivizare a satului românesc.

Tot o explorare, dar critică, stă și la baza noii sale cărți, Banul de Aur sau Viața din opera lui Ștefan Bănulescu*, apărută după o minuțioasă cercetare doctorală. Și care are o dublă miză. În primul rând, să readucă în discuție opera și biografia unui prozator, Ștefan Bănulescu, despre care s-a vorbit tot mai puțin și mai nesemnificativ în ultimul deceniu. Și apoi, să răstoarne imaginea acreditată a creației bănulesciene, fără legături vizibile (se susținea) cu o realitate socio-istorică recognoscibilă.

Curajul interpretativ al cercetătorului, atent cititor al tuturor contribuțiilor autorului “șaizecist”, își ia ca suport inițial câteva afirmații făcute de enigmaticul Bănulescu abia în ultimii săi ani și parcă în treacăt. Scriitorul atât de parcimonios în a vorbi despre sine, despre biografia lui, despre opera și arta sa literară, a intrat pe ultima turnantă într-o fază confesiv-testamentară, contrazicând net clișeele critice deja formate asupra scrisului său. Iată un fragment despre Rebreanu, figură care l-a fascinat pe Ștefan Bănulescu și pentru care a mers, în tinerețe, în cercetare de teren la Prislop: “El a rămas figura care m-a obsedat o viață întreagă. Cum a fost posibil ca în această proză românească, invadată mereu de bube de stil, cum a fost posibil ca omul acesta să aducă lumina cuvântului simplu? Totdeauna am privit la el ca să fur o rigoare. Eu am fost numit stilist. Inexact! Să știți că am căutat rigoarea cuvântului”. Și, încă mai clar: “Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor, care erau crescuți în plin comunism. Ei nu mai aveau nici o punte de legătură. Criticii fals au socotit că eu sunt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit și trăiește încă în foarte mulți oameni”.

Stilist, indubitabil Bănulescu este; creator al unei lumi fantastice, de asemenea. Plecând însă de la aceste surprinzătoare afirmații și negații finale, Bogdan Popescu vrea să analizeze și, la rândul lui, să pună pe masă realitatea documentară de sub aburul fantastic sau magic bănulescian. Cu opera și personajele scriitorului în minte, în memoria activă ce permite comparații, filiații și asocieri, el îi parcurge etapă cu etapă biografia. Rezultă un portret în mișcare și o sumedenie de fire subțiri, dar vizibile, ce leagă experiențele ficționale ale lui Ștefan Bănulescu de experiențele și episoadele lui de viață.

Dacă s-ar fi limitat la o atare operațiune de reinserție și decodare, cercetătorul merituos ar fi fost felicitat pentru rezultatele cercetării sale și încurajat, cu mângâieri paterne de specialiști titrați, să continue pe această linie. Dar cartea lui Bogdan Popescu își depășește mizele declarate, și o face în alte două direcții, în care se manifestă – la cel mai bun nivel – scriitorul. Prozatorul mai tânăr face din marele antecesor “șaizecist” un personaj în toată puterea cuvântului, studiat în manifestările și-n lungile lui tăceri. Și urmărit, pas cu pas, în calupuri biografice distincte. Legătura cu opera (identificarea ei) devine, dacă nu un pretext, un fundal pe care se manifestă personajul Bănulescu, la diferitele lui vârste și în epoci ele însele foarte diferite. E mai întâi prima copilărie, în viermuiala clanului Bănulescu, în Făcăienii de pe “cusătura” dintre țara grâului și țara peștelui. E apoi pre-adolescența elevului, “vărul de la țară” descins în marele Călărași pentru a sorbi din izvoarele culturii. Vine la rând mobilizarea tânărului într-un detașament de muncă forțată, dintre cele rezervate “elementelor dușmănoase”. Este epoca nouă, a socialismului biruitor, în care Bănuleștii, cu tot cu tatăl primar de sat, se văd alungați din Făcăieni; și în care toată progenitura va semna o telegramă disperată către Dej, pentru salvarea turbulentului și încăpățânatului cap de familie. Apoi Școala de Literatură și secvențe din viața de cămin, cartele, prietenia cu Nicolae Velea și constituirea, încă de pe acum, a unui halou de mister în jurul acestui tânăr, Ștefan Bănulescu, care vorbește atât de puțin, se exteriorizează atât de rar și este de multe ori acolo unde nu te-ai aștepta să fie. Curând îl găsim în presa culturală, la “Gazeta literară” proaspăt înființată, unde ajunge cu sprijinul lui Zaharia Stancu (prieten bun cu Aurelian Bentoiu, unchi de-al doilea al lui Bănulescu) și unde semnează o serie de articole pe linie ideologică, îndeosebi din speța reportajului comandat. Dar tot acum se fac observate și primele manifestări de independență, sau baremi de îndărătnicie țărănească sub presiune redacțională. Colegul de generație al lui Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, G. Dimisianu și al altor tineri promițători susținuți de temutul Paul Georgescu intră într-un conflict surd cu însuși tartorul “Gazetei literare” – așa cum, ceva mai târziu, i se va întâmpla și cu Eugen Barbu, la “Luceafărul”. Urmează debutul editorial (în 1960), neconcludent pentru scriitor dar foarte concludent pentru spiritul epocii; și, peste câțiva ani, adevăratul debut de prozator, cu nuvelele din Iarna bărbaților (1965) ce aveau să schimbe complet și ireversibil traiectoria lui Ștefan Bănulescu, palierul ei de notorietate. Cu un nou statut, de scriitor consacrat, omologat deopotrivă de critica din țară și de exilul românesc (Zaharia Stancu îl susține în continuare; Matei Călinescu scrie despre el la superlativ; însuși Eliade l-a citit și îi apreciază nuvelele), Bănulescu va călca de-acum altfel prin lumea noastră culturală. Mai apăsat, mai cu greutate, cu simțul de răspundere al insului conștient de valoarea lui literară și de capitalul său social. Personajul e la fel de tăcut, dar lungile lui tăceri capătă, deodată, o altă semnificație. Ele uneori îi și sperie pe neofiți, fiindcă scriitorul pare un deținător al secretelor zeilor tutelari, un știutor al nevăzutelor de la etajele superioare ale oficialității.

Prozatorul va specula la maximum această condiție de mister și ghemul de posibilități, închipuite sau nu, din care va trage exact firele care-i convin. Primește funcții și apoi renunță la ele pentru a călători intens în străinătate, negociază fonduri, ajută și se lasă ajutat. Împrumută sume uriașe de la Fondul Literar cu intenția declarată de a amâna la calendele grecești returnarea lor. Se străduiește – și reușește, de la 40 de ani încolo – să trăiască exclusiv din colaborări, drepturi de autor și menționatele, repetatele împrumuturi. Impus definitiv cu Cartea de la Metopolis (1977), Ștefan Bănulescu devine un scriitor canonic al epocii postbelice, aflat în admirația încrucișată a figurilor culturale proeminente din țară și din exil. Astfel că intrarea operei sale într-un con de umbră, după dispariția scriitorului (1998), este de neînțeles la nivelul unei individualități artistice care a devenit exponențială. Dar este explicabilă la un nivel macro: căci statutul și lumea scriitorului român și-a pierdut mult din prestigiul fascinator dinainte de 1990. Imaginea scriitorului ce vrea să fie numai scriitor (cum voia Bănulescu) nu mai are astăzi nici pregnanță socială, nici valoare de reprezentativitate. Din această perspectivă, modul în care profilul personajului din cartea lui Bogdan Popescu se constituie, se încheagă și se impune, pentru ca la finalul finalului să devină palid și destrămat, îmi pare edificator pentru destinul oricărui bun scriitor. Citiți deci cu atenție biografia lui Ștefan Bănulescu scrisă de Bogdan Popescu. Nu vă simțiți neimplicați…

Ca prozator îmbrăcând hainele cercetătorului (nu și stilul acela tern, fără relief, din atâtea teze de doctorat), Bogdan Popescu își urmărește și își construiește personajul central. Dar n-ar fi putut să faca asta fără o reconstituire, din interior, a lumii lui de obârșie, revenită obsesiv în prozele bănulesciene fantastice, magice… E vorba despre lumea țărănească. Avariată și poate chiar distrusă în anii comunismului, ea pulsează vie și tânără în copilăria lui Bănulescu la Făcăieni, ca și în paginile de mai târziu ale scriitorului, care o stilizează până la a o face mitică. Fascinat de Rebreanu, Ștefan Bănulescu e de fapt un sadovenian; și meritul cel mai important al cărții de față este că ea vine cu lumea realității primare în lumina unei viziuni scriitoricești care o scoate din timpul istoric. Și chiar din cel al propriilor experiențe biografice, așa cum reiese din alte fragmente confesive, târzii, ale prozatorului “șaizecist”. “Toate cărțile mele au rădăcini în locurile de obârșie și în vârsta când retina e limpede și neatinsă de oboseală”, declară el într-un loc. În altul, foarte pe scurt, ca un subiect clasat: “În satul meu natal nu am fost. Pentru mine e o lume închisă”. În fine, în ceea ce ar putea fi considerată o confesiune de atelier, făcută în anii ’80: “Mi-a dat Dumnezeu o lume pe care n-am trădat-o, nici prin gestul de a mă întoarce la ea după ce m-am desprins de malurile ei și, dacă o fac acum, prin răsuflarea minții, o fac știind că n-o sperii și n-o alung, cum aș fi putut s-o înspăimânt, s-o alung și s-o pierd călcând-o prin întoarcerea unor pași prea străini, prea îngroșați și obișnuiți cu piatra seacă.”.

Pentru a nu falsifica în vreun fel această reprezentare suspendată în literatură a unei lumi ce nu mai există decât aici, în paginile de literatură, Bogdan Popescu procedează invers decât în desfășurătorul biografiei bănulesciene. Unghiul lui nu mai e biografist și istorist, ci pur literar. Datele verificabile și elementele concrete, coordonatele de teren sunt utilizate cu precauție, până la punctul în care realitatea istorică se ecranează și spațiul explorat se topește în “câmpia plantelor”, într-un “gogolian și odobescian ocean de iarbă”. Sunt, bineînțeles, ascultați și portretizați sătenii cu guri rele și vorbe urzicătoare, cu mintea lor sucită și “zburătoare”, în parlamentele lor duminicale de prin cârciumi. Dar lumea aceasta știută a satului românesc e în cazul Făcăienilor lui Bănulescu o “enclavă” ocrotită, paradoxal, nu de munți, ci de “nesfârșirea pustiului de iarbă”.

Vastitatea Bărăganului dă o dimensiune neașteptată așezării omenești și introduce o perspectivă insolită pentru comunitatea cu o imensă văgăună deasupra capetelor: cerul întreg. Vederea nu mai poate cuprinde spațiul, iar vietățile scăldate într-o lumină solară ucigătoare au un contur tremurat. Aici, ca în puține alte părți, țăranul e un bun român, dar și un om proiectat cosmic. Silueta lui, în ochii mai târziu știutori și înțelepți ai copilului de-acum, se profilează și se decupează memorabil pe ecranul bolții cerești ce se lipește, la orizont, de întinderea câmpiei. De aproape, de foarte aproape, simbolul survine ușor, pe cale… naturală, în acest spațiu neverosimil al deschiderii nemărginite – și într-un timp alunecând din cel istoric.

Pendulând cu rezultate remarcabile între critică, istorie literară și literatura propriu-zisă, Bogdan Popescu a scris biografia neobișnuită, aproape exotică, a lui Bănulescu pe care marele prozator “șaizecist” o merita.

*) Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viața din opera lui Ștefan Bănulescu, prefață de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2010, 368 p.