O(m)ul care ne trebuie

Acum mai bine de un sfert de veac, Nina Cassian mi-a povestit o intamplare cu talc, derulata intr-una dintre verile petrecute la malul marii, in faimosul si acum aproape disparutul 2 Mai.

Asteptand intr-o seara un numar de prieteni in vizita, vorbise cu Mamasa (peste jumatate dintre gospodinele mai in varsta ale satului raspundeau la acest apelativ) sa taie o gaina si sa pregateasca niste gustari. Femeia a luat nota si a disparut in peisaj.

La caderea serii, liota infometata se infiinteaza, se bea primul gat de vodca, se trec in revista ultimele barfe, dupa care lucrurile incept sa treneze. Mamasa nu da semne de viata, iar din aer nu rezulta ca s-ar fi pus ceva la fript. Impacientata, amfitrioana incepe sa strige prin curti, apeleaza la copiii vecinilor, trimite emisari.

Intr-un tarziu, isi face aparitia si batrana, care asculta uluita ce pretentii are poeta de la ea. Nici vorba de vreo gaina, de gustare ori de altceva. “Bine, da’ nu ti-am spus la pranz?”. Mamasa isi ia o poza profund ofensata si da replica magistral: “Tu nici nu spus, eu nu auzit si si uitat!”.

Dupa ce au gustat din plin explicatia, hohotind cu lacrimi in ochi, cei prezenti s-au multumit cu te miri ce. Nina era de parere ca raspunsul femeii trebuie sapat in piatra, el fiind cea mai plastica si chintesentiala definitie a atitudinii autoritatii de-atunci fata de solicitarile bietului cetatean. Ma tem ca nici autoritatea de-acum nu da alt fel de replici.

Cam in acelasi registru se plaseaza o replica geamana pe care am primit-o eu insumi din partea unei vecine. Pe vremea lui Ceasca, exista o reteta de “inlocuitor de drob” (se inventau inlocuitori la orice, de la cafea, pana la ciorbe si snitele). Preparatul avea la baza o cutie de pate de ficat amestecat cu orez si verdeata, cu ceapa si morcov ras. Rezultatul nu era de lepadat, dar amestecul trebuia musai legat cu un ou batut. Mie imi lipsea tocmai oul esential, asa ca am sunat la usa unei cucoane care locuia pe acelasi palier. Dupa ce m-a chestionat la ce-mi trebuie si a inregistrat cu atentie reteta, mi-a raspuns dezolata: “N-am decat unul, e si stricat si imi trebuie mie!”.

Trebuie sa recunosc ca de “inlocuitori” am scapat in ultima vreme. Cu memoria stam insa foarte prost.