O mare necunoscuta: Asia Centrala

De cand am vizitat Iranul, prin 2001, am ramas cu gustul anticipat al Asiei Centrale: Afganistanul se desfasoara la granita de nord, iar statele (arabe) din Golful (totusi) Persic se insira spre est, alcatuind o lume separata, astfel incat calatorul aflat la Teheran se simte mai aproape de stepa decat de oaza.

Caderea regimului taliban, viitoarea prezenta NATO in Irak, remodelarea Orientului Mijlociu dupa un standard geopolitic american sau conceptul european al “noilor vecini” au focalizat atentia comunitatii internationale si asupra acestei regiuni proxime, despre care stim prea putine lucruri precise. Ideea mediului diplomatic autohton e ca Romania ar putea fructifica o serie de avantaje strategice daca UE, SUA si Federatia Rusa si-ar concerta eforturile medio-asiatice in directia unui proiect democratic asortat cu Shell, Texaco, Lukoil si McDonald’s.

Asia Centrala ramane un teritoriu vast, cu adancime preistorica si memoria unor ample migratii, sporadic soldate cu intemeierea cate unui stat, regat sau imperiu, din pacate – sau din fericire – efemer. Dupa ce au cercetat podisurile desertice ale regiunii, diversi jurnalisti occidentali ne-au descurajat mirajele civilizationale, spunandu-ne raspicat ca acolo nu va fi prea curand vorba nici de societate deschisa, nici de capitalism in sens euro-american. Un amestec de nomenclatura postsovietica islamizata si de brutalitate primitiva, absenta oricaror infrastructuri functionale si concluzia ca rezervele estimate de hidrocarburi sunt mult inferioare proiectiilor initiale i-au determinat pe acesti reporteri sa declare ca Asia Centrala este pierduta, chiar daca ea figurase, cu ceva timp in urma, ca posibil Eldorado al Occidentului tehnologizat si decadent.

Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan, Tadjikistan si Kirghizstan – iata cele cinci state independente nascute din implozia URSS, in care coabiteaza dificil peste 100 de nationalitati si grupuri etnice, de unde n-au lipsit nici o clipa, dupa 1990, conflictele deschise, abuzurile despotice sau ambitiile economice dezlanate si in care singurele zone relativ sigure coincid cu implanturile militare americane de la Karchi, Termiz, Kuliab si Bishkek…

Toate aceste entitati evanescente sunt – in pofida sau datorita uriasei lor suprafete – foarte slab populate. Priviti pe harta imensitatea Kazahstanului care, la dimensiunile unui subcontinent, abia adaposteste o populatie egala cu aceea a Romaniei. Numai aici traiesc 35% rusi, ca posibil atu al Moscovei. In restul grupului, structura demografica este dominata de majoritati eponime (73% turkmeni in Turkmenistan, 71% uzbeci in Uzbekistan etc.) si de minoritati etnico-religioase extrase din statele vecine sau implantate aleatoriu in epoca stalinismului (4% din populatia Kazahstanului este, bunaoara, de etnie germana). Pentru a complica si mai mult tabloul deja complex al acestei regiuni, uigurii din invecinata provincie chineza Xinjiang (candva predominanti, dar colonizati artificial cu populatie de etnie han) isi apara identitatea ingrosand, pe ascuns, randurile Al-Qaeda sau trimitandu-si “elevii” la scolile religioase din Pakistan…

Pragmatismul american miza in trecut pe guvernele tiermondiste puternice, respectiv capabile sa garanteze, prin stabilitate interna, succesul afacerilor. Acum, europenii sunt cei care par sa fi “nuantat” criteriul democratic, in favoarea contractelor miliardare. Iar americanii nu stiu cum sa se faca acceptati de niste parteneri care detesta Occidentul pentru ca au pierdut puterea, dar nu ezita sa-i solicite asistenta pentru a o recastiga.

E desigur intelept ca Bucurestiul sa priveasca mai atent spre Asia Centrala. Dificultatea pe care o prevad este aceea a interactiunii politice impredictibile. Oricate planuri ne-am face, impreuna cu aliatii nostri euro-atlantici, ramane ca fapt incapacitatea guvernelor centrale din statele vizate de a-si controla propriul teritoriu. Un tratat de securitate regionala sau de cooperare economica semnat cu autoritatile de la Alma Ata sau Taskent nu valoreaza mai mult decat eventualul acord semnat intre actualul guvern de la Kabul si UE. Ca si in Irak sau Afganistan, marea dilema tine de ecuatia democratie-dezvoltare, inaplicabila in statele unde alegerile cu adevarat libere n-ar face decat sa propulseze la putere guverne islamiste autoritare.

In asemenea conditii, devine perfect explicabil faptul ca antiterorismul ramane cel mai mic numitor comun al politicilor medio-asiatice elaborate in capitalele jucatorilor mari, de la Washington, pana la Moscova si Beijing. Chiar daca substanta conceptului e volatila, el va ramane – mai ales in cazul Asiei Centrale – principalul catalizator simbolic al oricaror solutii viabile, cel putin pe termen mediu.