O minune în viața unui ateu/ de Gellu Păltineanu

Cele ce urmează s-au petrecut cu adevărat. Iar pentru faptul c-am fost un ateu convins, nu trebuie să mă condamnați. Așa am fost educat în epoca în care am trăit. Rosteam cu convingere fraze precum: “Jos rațiunea – iată baza religiei” sau recitam versuri din “Împărat și proletar”: “Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug / Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, / După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, / Ați mai purta osânda ca vita de la plug? (…)

Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți…” Cei doi copii ai mei au fost botezați la insistențele rudelor, eu nici n-am intrat baremi în biserică. Nici la prima, nici la a doua căsătorie nu m-am cununat religios. Așa gândeam atunci și așa am făcut.

În noaptea de 13 spre 14 ianuarie 2011, s-a întâmplat însă o minune care mi-a pus un mare semn de întrebare privind existența divinității. În ziua de 12 ianuarie 2011 am fost operat de celebrul chirurg Irinel Popescu la spitalul Fundeni din București. Pe lângă chistul canceros care-mi blocase bilirubina (eram galben ca ceara și slăbeam câte 1 kg pe zi), mi-a extras pancreasul în întregime, fierea și duodenul. Operație extrem de grea care a durat patru ore. O zi și două nopți nu m-am trezit din anestezie. Dar, în noaptea de 14 ianuarie, la ora 3 dimineața am revenit la viață. Anunțat de sora șefă, marele chirurg a trecut din sala unde opera un transplant de ficat și a venit să mă vadă. Radia de fericire. M-a întrebat emoționat: “Cum de te-ai trezit?… Ce s-a întâmplat?… Că de noi n-a mai depins…”

Am șoptit din buze: “O minune, un vis, Maica Domnului, crucea cu marginile în flăcări…” A înțeles, a dat afirmativ din cap, mi-a mângâiat picioarele, m-a îmbărbătat din priviri și s-a retras în sala de operație.

Sunt un om în vârstă, am 72 de ani și vă spun numai adevărul. Când să fii sincer, dacă nici atunci când zilele ce le mai ai de trăit sunt tot mai puține?… Cu toate că operația a reușit, celulele canceroase rămase după extragerea chistului pot să-mi curme viața. Înainte de fiecare masă înghit niște enzime pentru digestie, iar de patru ori ziua și noaptea îmi injectez insulină.

Marea mea pasiune – vânătoarea – n-o mai pot practica, nu mai pot face eforturi fizice. Dacă mai adaug și faptul că tratamentul oncologic încă n-a dat rezultatele scontate, veți înțelege că nu-mi regret sfârșitul care nu este prea îndepărtat.

În noaptea de 14 ianuarie la orele trei dimineața, am visat că eram la cabana mea din Boia. Natura în această zonă este mirifică, n-are egal pe pământ, motiv pentru care i-am pus un nume pe măsură: “RAIUL PE PĂMÂNT”. Râul de munte Boia (în limba slavonă înseamnă “apă turbată”) izvorăște din munții Făgăraș și se varsă în satul Greblești din Câinenii de Argeș.

Am visat că în plină noapte, o noapte de smoală, eram în curte, în fața cabanei, cu fața spre răsărit. Deodată o văd pe Maica Domnului la 3-4 metri în fața mea. M-a privit insistent, dar blând, ocrotitor. Nu mi-a spus nimic. Țintuit locului, am privit-o stupefiat. Nu m-am închinat. Ori că nu realizam ce mi se întâmplă, ori datorită concepțiilor mele incerte despre religie. Eram pur și simplu paralizat. Nici eu, nici Sfânta Fecioară n-am scos o vorbă. Apoi, Maica Domnului s-a ridicat ușor deasupra pământului, sub un unghi de 30 de grade, îndepărtându-se prin aer spre pădurea de unde venise dar cu fața spre mine. N-am reacționat în nici-un fel. Eram inert. Când să-mi revin din șoc, în fața mea, la 3-4 metri depărtare, exact unde fusese mai înainte Fecioara Maria, a apărut o cruce înaltă de un metru, înconjurată de o lumină puternică. Lumina aceea strălucitoare, tonifiantă, îmi inocula o încredere, o forță nemaiîntâlnită încă în viața mea. Am privit-o stupefiat câteva minute fără să fac vreo legătură între Maica Domnului și acest al doilea semn divin. M-am îndreptat spre cabană. Am întors capul de câteva ori și am văzut că crucea nu dispăruse. N-am ajuns să intru în cabană că m-am trezit din anestezie după 36 de ore. Cadrele medicale au amuțit. Medicii îmi repetau la nesfârșit: “Mare noroc ai avut, n-am crezut că te mai trezești”.

Le-am spus că nu e noroc ci o minune din vis. Nu mi-au cerut detalii, au dat din cap realizând că numai o forță supraomenească mă putea readuce la viață. Unul din ei mi-a spus: “DOCTORUL TRATEAZĂ, DAR NUMAI DUMNEZEU VINDECĂ.”

Trei nopți la rând am visat crucea. A doua zi am decis s-o așez lângă cabana mică unde stau eu. Iar am visat-o. În ziua următoare m-am hotărât s-o pun pe-o stâncă, să fie vizibilă și din drumul forestier. Din nou am visat-o. Mi-am dat seama că locul ei este în locul marcat prin apariția Sfintei Maria. De-atunci n-am mai visat-o. Crucea a fost făcută cu brațele laterale mai mari decât se face în prezent, așa cum am văzut-o în cele trei nopți la rând. Am reușit s-o instalez abia ieri când am ieșit din Institutul Oncologic Fundeni unde mi-au administrat încă 5 perfuzii cu citostatice și 25 de iradieri cu raze “X” în zona operației. Dacă va lumina crucea sau nu, rămâne de văzut. Cert este că de la acel vis, am început să mă însănătoșesc. Viața acum o privesc altfel. Nu sunt încă refăcut complet, dar mă simt mai bine. Mi-am cumpărat cele 8 volume ale bibliei marelui teolog Bartolomeu Anania pe care le voi studia. Am început să ascult la radio emisiuni despre religie, unde primesc primele noțiuni clare privind interpretarea cuvintelor pline de esență și semnificații ale Domnului nostru Isus Hristos.

Când am fost dus cu căruciorul în sala de operație, povățuit de sora mea, am rostit “tatăl nostru” – singura rugăciune pe care o știu. Mi-a crescut moralul, am devenit mai încrezător, iar Dumnezeu a făcut ca operația să reușească.

Dacă miliarde de oameni cred în Dumnezeu, se roagă, se duc la biserică, îl venerează, cu ce sunt eu mai breaz ca să fac excepție?… Fără intervenția Lui nu m-aș mai fi trezit din anestezie. Visul acela mi s-a întipărit în minte pentru toată viața. Crucea aceea înconjurată de lumini apărută exact în locul unde Sfânta Fecioară a venit să mă încurajeze, nu este cel mai clar semn al divinității?… Faptul că operația a reușit, iar tratamentul mi-a distrus o mare parte din celulele canceroase nu este o dovadă că: “Doctorii tratează, dar numai Dumnezeu vindecă”?…

Pot spune că de la acel vis, cu toate suferințele firești post-operatorii, viața mi s-a îmbunătățit din toate punctele de vedere. Chiar și material. Am avut o mică firmă, un gater pentru debitat lemn la Ciunget. Trebuia să vând acest gater cu hala în care erau instalate utilajele. Sunt în vârstă și bolnav, nu mai am puterea să urc prin păduri după brad, să alerg după materiale de tot felul, să-i supraveghez permanent pe muncitori să nu se accidenteze. De doi ani m-am chinuit să găsesc un cumpărător, mi-au promis mai mulți că le cumpără, dar n-a venit nimeni. Acum două luni a apărut un client care mi le-a cumpărat pe o sumă acceptabilă, iar eu m-am degrevat de o mare grijă.

Când eram în spital, conducerea Obștii Moșnenilor Mălăieni, știind că sunt bolnav și am nevoie de bani, mi-a propus să licitez un parchet (o porțiune de pădure) compus din arbori doborâți de vânt din speciile: anine, fag și molid, vecin cu gaterul meu de la Ciunget. Am licitat și l-am câștigat. Am vândut lemnul și profitul nu e de neglijat. Banii câștigați îmi ajung să-mi continui tratamentul. Au apărut unele solicitări și pentru cabana de la Boia pe care nu o mai pot întreține și sper s-o pot vinde.

Am reușit să-mi cumpăr o mașină de teren la mâna a doua, bună, cu care să pot merge pe drumurile forestiere grele, cum este cel de la Greblești la cabana Boia.

Oamenii se poartă frumos cu mine, atât conducerea Obștii din Mălaia, cât și de la Direcția Silvică Vâlcea. Mă protejează cât pot, știind prin ce trec în această perioadă, cu sănătatea.

Dacă fac o mică retrospectivă, faptul c-am intrat la facultatea de silvicultură când concurența era foarte mare, iar eu proveneam de la o scoală profesională, tot Dumnezeu este acela care mi-a sprijinit eforturile și m-a ajutat să devin inginer.

Am doi copii și trei nepoți, toți sănătoși și plini de viață, o noră și un ginere cu care mă înțeleg perfect. Frații mei, sora, toate rudele apropiate mă sprijină moral și material (când e nevoie), ca să trec peste acest hop în viață. Viața dusă de mine până la operație a fost extrem de frumoasă, lucram în mijlocul naturii montane, vânam mistreți, lupi și vulpi cu personalul silvic, dormeam în munți la adăpostul brazilor sau în stânele ciobanilor, mâncam brânză de burduf și urdă, beam sirop de muguri și conuri de brad cu apă rece de izvor, iar seara la cabană o țuică de prună și un pahar de vin. Păstrăvii de pe râul de munte Boia făceau tumbe sărind câte doi metri după musculițe, iar susurul apei îmi alina durerile și îmi liniștea trupul ajutându-mă să dorm profund, să mă odihnesc pentru ca a doua zi să zburd iar prin pădurile montane. Deci eram un om fericit.

Atâtea întâmplări m-au ajutat în viață. Oare nu Dumnezeu este acela care mi-a sprijinit toate eforturile intervenind în momentele grele prin care am trecut, iar eu nu mi-am dat seama că El este acela care m-a ocrotit și m-a ajutat mereu?…

De la visul acela care m-a readus l-a viață, concepțiile mele ateiste au căzut. Mă lupt să devin un om credincios și după instalarea crucii la Boia mă simt mai liniștit. Voi reflecta și voi găsi calea spre Dumnezeu. Trebuie să reușesc în timp. Voi contacta un preot care să mă ajute să fac primii pași spre înțelegerea religiei, un sfătuitor înțelept.

Cum zicea Eugen Ionesco: ,, Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri și a muri. Trăiești copil, crești și, foarte repede, începi să îmbătrânești… Este greu să-ți imaginezi o lume fără Dumnezeu. În fiecare dimineață trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a mai dat o zi ca să trăiești, iar la bătrânețe regreți c-a mai trecut o zi.”

Sincer vorbind sunt extrem de derutat, deși n-ar trebui să mai ezit. Dumnezeu m-a ajutat în toate reușitele mele din viața relativ lungă trăită până acum. Vreau să revin la El, să am acel sprijin pe verticală, iar în clipele grele să-i cer ajutorul. Numai realizările spirituale și materiale pe orizontală nu ajung. Fără religie viața este searbădă. Așa cum crucea simbolizează împliniri în viață prin brațele laterale, cele verticale cer realizări spirituale cu ajutorul divinității.

La intrarea principală în Institutul Oncologic, pe partea stânga este instalat un panou mare, de 10 metri pătrați. Cândva a fost alb, acum sunt scrise gândurile și speranțele oamenilor suferinzi ce-au trecut prin tratarea cancerului. Voi cita câteva: “Credeți în Dumnezeu și veți reuși”; “Nădejde și credință în Dumnezeu, așa te vei vindeca”; “Sunteți mai puternici decât cancerul. Luptă, nu dispera și roagă-te lui Dumnezeu”; “Eu L-am căutat pe Domnul, L-am găsit și m-a vindecat”; “Domnul Isus m-a vindecat de cancer”; ” Curajul adevărat este când deși îți este frică să mergi mai departe, lupți și nu-ți pierzi speranța. Dumnezeu te va ajuta”; “Medicii tratează, Dumnezeu vindecă”, etc.

Deci ultima speranță este Dumnezeu. Dacă atunci când ești sănătos și-ți merge bine n-ai nevoie de ajutor divin, când te lovește o boală nemiloasă cum e cancerul singura ta speranță este Dumnezeu.

La acest spital unde se tratează cancerul am văzut cazuri care m-au înfiorat. Copii de 10-12 ani, tineri, oameni între două vârste, bătrâni, femei și bărbați, cu trupuri scheletice, fără păr pe cap, în cărucioare sau abia târându-și trupul măcinat de boală. Unii au fost loviți de soartă nevinovați, alții și-au făcut-o cu mâna lor. Fumătorii înrăiți și marii consumatori de alcool, au făcut cancer în gât sau la plămâni, ori ficat. Operați, cu esofag artificial vorbesc cu ajutorul unui aparat pe care și-l lipesc de gât. I-am întâlnit când mergeam seara împreună la tratamentul de iradiere. Nu mi-a venit să cred când am văzut că unii dintre ei, victime ale tutunului, fumau pe furiș, iar dintre cei cu ciroză beau 2-3 beri pe zi, neputând renunța nici în al 12-lea ceas la viciul lor.

Dacă bei exagerat sau fumezi mult, iar cineva îți atrage atenția că nu e bine ce faci, sfatul lui te agasează. Răspunzi pedant: “Ce te privește. E viața mea, fac ce vreau cu ea. Iar dacă mă voi îmbolnăvi rău, mă sinucid.” Când ești însă grav bolnav, te agăți ca înecatul de-un pai să-ți mai prelungești viața barem cu câteva luni sau zile.

Când eram tânăr și veneam de la Călimănești unde locuiam, la Curtea de Argeș să-mi vizitez părinții, beam mai mult decât trebuia, iar la șpriț țigara are alt gust, e mai dulce, e teribilă, așa că fumam 30-40 de țigarete. Mama-mi zicea: “Nu mai bea atâta băiatul mamei că-ți face rău la ficat, și lasă-le binghii de țigări că-ți atacă plămânii.”

Iritat, răspundeam sentențios: “Sunt sănătos tun, iar dacă-mi mai faci morală nu mai dau pe-aici. Nici când mă simt bine nu sunt lăsat în pace?”

Ea-și încheia sfatul cu resemnare: “Bine, mamă, fă cum vrei tu, dar cândva o să-mi dai dreptate. Să nu fie prea târziu!”

Timpul m-a făcut să devin cumpătat, fumam maxim 5 țigări pe zi și beam ponderat. De douăzeci de ani am renunțat total la aceste vicii, și recunosc că le simt lipsa. Noaptea, de multe ori visez cum fumam la cafea sau la un șpriț cu prietenii și vorbeam fără sfârșit, povesteam ori recitam poezii ore-n șir. Dacă te-ai putea abține să bei doar un pahar de vin la masă sau o bere și să fumezi doar câteva țigări pe zi ar fi perfect. Dar avem obiceiul să golim sticla, parcă s-ar strica vinul până a doua zi.

Din câte cazuri am văzut în cele șase săptămâni cât am făcut tratamentul oncologic, unul m-a impresionat până la lacrimi. Îmi făceam plimbarea prin parcul spitalului când mă depășește o femeie între două vârste, slabă parcă era din lagărul de la Auschwitz. Vorbea la telefon cu un nepot sau o nepoată: “Roagă-te tu la Dumnezeu să se facă bine mămăița (diminutivul de la mamaie), să mai poată munci să vă mai cumpere de mâncare, că poate pe tine te ascultă Dumnezeu că n-ai păcate.” N-am mai ascultat că m-au podidit lacrimile.

Pe țigani nu i-am suferit. Îi consideram hoți, leneși și fără suflet. Într-o după-amiază am văzut o țigancă jelindu-se disperată. Se ținea cu mâinile de zidul spitalului, iar o altă țigancă o consola cum putea. Mai mult tăcea, dar îi era alături la greu. Jaletele se auzeau până la 2-300 de metri. Îi murise bărbatul în spital. Era ceva sfâșietor. Atunci am realizat că și țiganii au suflet și ei sunt oameni cu toate defectele lor. De atunci mi-am reconsiderat părerea asupra acestei etnii.

Când eram copil eram foarte credincios. Comunismul mi-a schimbat concepțiile și e foarte greu să trec peste tot ce mi-a inoculat materialismul dialectic al lui Marx si Engels aplicat la extrem de Lenin.

Comunismul a fost o religie politică fără Dumnezeu, a vrut să întemeieze o societate fără proprietari. Dumnezeu a fost evacuat din istorie și din morală, omul obținând o autonomie morală totală. Domnul nu obligă pe nimeni la ascultare! Însă fără o ascultare deplină a legilor lui suntem niște biete ființe pierdute și rătăcite în imensitatea acestui univers.

În fiecare dimineață spun o mică rugăciune: ,,Doamne ajută-mă să cred în tine”, iar când sunt în situații dificile: ,,Ajută-mă, Doamne”. Și mă ajută, chiar dacă El, Dumnezeu, vede că mai am îndoieli. Timpul însă rezolvă totul. Sper să dispară incertitudinea și să devin un om credincios cu încredere totală în Dumnezeu.

Pare incredibil, dar recent mi s-a mai întâmplat un fapt inexplicabil, o adevărată minune. Pe 17 octombrie după-amiază am simțit în suflet o chemare să merg la Ciunget. Eram la Curtea de Argeș. N-aveam motive deosebite să fiu acolo. Seara târziu o mulțime de lume în frunte cu-n sobor de preoți străbătea ulițele satului. Cei șase preoți cântau într-un cor divin, slăvindu-L pe Dumnezeu și pe Maica Domnului. Am aflat că ceremonia religioasă era dedicată unui scop fără precedent petrecut în Ciunget. Tânărul preot Adrian Barbu de la biserică, plin de inițiativă, a adus de la Mânăstirea Surpatele icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Icoana era purtată prin sat ca să ajute pe oamenii săraci și să-i vindece pe cei bolnavi. Mi-am propus ca a doua zi să mă duc la biserică, să văd icoana, să mă închin și să-i cer ajutorul divin pentru a mă însănătoși. Pe 18 octombrie slujba a început la ora 3 dimineața și s-a terminat la ora 13. Icoana urma să fie dusă imediat înapoi la Mânăstirea Surpatele. În mod inexplicabil am tergiversat să ajung la biserică. Enoriașii treceau rânduri, rânduri spre casele lor, iar eu încă ezitam să fac pasul decisiv. Aveam oare unele îndoieli asupra miracolelor icoanei sau ezitam din alte pricini inexplicabile. La ora 16 fix, după trei ore de la terminarea slujbei o forță puternică m-a împins ca un resort spre biserică. Nu mai erau decât trei enoriași și cei doi preoți în curtea bisericii. Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, așezată în fața altarului mă privea cu bunătate, nu mă mustra c-am întârziat. M-am închinam, m-am rugat, și m-am fotografiat alături de ea. Această fotografie o port mereu cu mine și-mi aduce noroc. Nu-mi pot explica de ce icoana n-a fost ridicată până n-am venit eu. Parcă mă aștepta. Nu erau motive de întârziere: mașina ce urma s-o transporte nu era defectă; preoții ce-o însoțeau erau prezenți, iar slujba se terminase de mult.

În ziua următoare am plecat la Institutul Oncologic de la Fundeni unde urma să mi se facă o analiză de-ale cărei rezultate mă temeam îngrozitor. Rezultatul a fost neașteptat de bun, celulele canceroase s-au redus, iar boala a început să cedeze.

Sunt total derutat, nu știu cum să-mi explic toate aceste fapte care s-au petrecut în viața mea în acest an fatidic – 2011. Câte dovezi să mai primesc de la divinitate ca să renunț la ezitări și să devin un credincios adevărat, fără îndoieli , fără să mai caut explicații?…

Realizările în viață pe linie profesională, ambianța în familie, reușitele în afaceri, toate aceste împliniri numai pe orizontală nu sunt suficiente. Blaise Pascal spunea: “Dacă Dumnezeu nu există și crezi în el n-ai nimic de pierdut, dar dacă există și nu crezi?…” Trebuie să fac ce scrie în biblie: “Crede și nu cerceta”. Iar dovezile din acest an trebuie să mă determine definitiv să accept existența divinității și să devin un om credincios. Nu trebuie să mai amân, că nu se știe când apare “doamna cu coasa” și mă găsește tot ezitând. Cred că Dumnezeu există peste tot, iar palatul lui spiritual și l-a fixat aici în Boia unde este paradisul pe pământ. Dacă locuiesc în munți sunt mai aproape de El. La primăvară mă voi muta la cabana “Raiul pe pământ”.