O morala schimbatoare

Daca ar fi fost caine, omul ar fi avut o viata foarte grea – daca ar mai fi avut-o, fiindca omul e macinat, cu o sinceritate absoluta, de prea multe si succesive iubiri. Omul vede incantat si uita la fel de incantat.

Schimbarea rapida a ideilor, a entuziasmelor, a stapanilor e legea lui. Dovada caracterului sau rezida in lipsa de caracter.

Pe vremea nemuritorului, repede judecat si fulgerator euthanasiat, intelectualii coagulau natural, dincolo de relatiile personale, in apararea culturii.

Credeam cu naivitate ca e reactia sanatoasa a unei societati. Nu era: anticorpii erau mascati, aveau cagule. Sanatoasa se vadea doar boala.

Pana si stagiarii culturii se indignau pe vremuri, cu vehementa de gladiatori, in fata desfiintarii Muzeului Zambaccian, a altor colectii.

Se sufocau fara acest muzeu care conserva mari valori, o particica din sufletul Capitalei. Cu eforturi mai mari decat se stie, acum cativa ani este repus in drepturi, implinind legalitatea unei donatii cu clauze.

Din acel moment a cazut in uitare, in neantul indiferentei generale. Cine avea nevoie de el, in fond? Sunt muzee care se ruineaza de la sine. Ne mai indignam din cand in cand fiindca ploua.

Restaurarea lor ne-ar plictisi, ca si lunga lor agonie. Intamplator, am fost aproape de rearticularea Muzeului Zambaccian si am participat la deschiderea lui oficiala (vai de capul ei de deschidere!).

Rareori in viata a trebuit sa traiesc un moment mai penibil. Un gest nobil atat de jinduit (in cuvinte) palea in zeama otravita a unor mitocanesti resentimente. Prea feminine spre a fi oarecum suportabile.

Cel care s-a zbatut pentru minunea reinvierii a fost Viorel Margineanu, fostul director general al Muzeului National de Arta, care patrona colectia. Nu vreau sa discut calitatile omului, dar nici defectele lui. Ma opresc strict la eveniment. In acel moment era a€ope ducaa€?.

O stia tot muzeul. Dispozitiile lui se executau lent, cu un fel de sila ascunsa, salvatoare in viitor. Este interesanta instalarea unei puteri, dar stingerea ei e de-a dreptul fascinanta.

Imi amintesc ca la ora vernisajului era inca in functie, la sfarsitul lui era destituit. In sala erau atunci doar cativa muzeografi, care nu puteau evita momentul. Se spionau pe sub sprancene, stiind bine ca toti se vor turna in viitor.

Nici un invitat mai de soi la vernisaj: nu artisti, nu studenti, nu intelectuali a€ofinia€?, profesionisti ai sindrofiilor culturale. Presa – absenta. In atmosfera asta inghetata, ostila, te simteai ca prizonierii germani defiland prin Piata Rosie in 1945.

Pe pereti etalasera ceva bijuterii ale picturii romanesti (Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Pallady, Petrascu, Luchian). Sa le fi bagat in seama atunci era ceva pervers si morbid.

Acolo ardeau a€osanatosa€? cu totul alte lucruri. Se plateau polite pe mana unuia dintre cei mai importanti colectionari romani.

E ridicol sa pretinzi decenta si pretuire in randul unor manageri care nu-si respectau nici macar propria familie. Spiritual vorbind, Zambaccian a fost o institutie. Astazi a incaput pe mana particularilor cu lefuri de la stat. De la inaugurare pana astazi, pare sa se fi instalat o tacere hranitoare a vidului nostru interior care gestioneaza un muzeu.

Nu se intampla nimic. Nici un ghid mai serios nu ne trezeste din toropeala. Cand si cand, aici se petrec a€osedintelea€? unei asociatii a prietenelor artei. E un decor rafinat, costisitor, gata montat.

Mondenitatile interesate mimeaza aplecarea catre estetic. Poate ca nimic nu merita vreun efort. Zambaccian a lasat o avere tarii si exemplul unei personalitati unice care a fost o instanta in privinta ierarhizarilor.

Cand el deschidea usa unui tanar talent, acesta era deja confirmat pentru public si specialisti. Colectia lui a avut o istorie trista: a fost inchisa abuziv multi ani, sfidandu-se conditiile donatiei.

Nu este prima colectie frustrata. Colectionarii sunt bolnavi de sine si de un frumos absolut, aruncati intr-o lume bolnava de cu totul alte afectiuni, unde admiratia e trecatoare, friabila.

Parca sub un clopot sta capodopera lui Andreescu, a€oIarna la Barbizona€?, izolata in singuratatea ei ganditoare. O simfonie de griuri vrea sa ne imprieteneasca cu superioara conditie a omului si a artei. Ei, si?

Nevoile noastre se modifica fara contenire. Este greu sa ne obisnuim cu faptul ca vietuim intr-un sistem de conventii si prejudecati din care extragem doar mierea propriei excelente intelectuale si morale.

E vorba de himere cumparate ieftin, la mana a doua. Adevarata simtire artistica se stinge tainic, prin cine stie ce adaposturi comunale.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, Suplimentul cultural al Ziarului Financiar