Versiunea completă
Ziarul de Duminică

O nouă expoziție Ion Nicodim/ de Ziarul de duminică

Astăzi, 25 noiembrie, la cunoscuta galerie Dialog, se deschide o nouă expoziție a pictorului Ion Nicodim – „Ion Nicodim, de-a lungul unei vieți”. Născut la Constanța în 1932, decedat în 2007 la Paris, Ion Nicodim este unul unul dintre artiștii definitorii pentru arta românească din ultimele trei decenii. Absolvent al Institutului de Arte plastice „Nicolae Grigorescu“, promoția 1956, pictorul are…

Ziarul de Duminica · 23 noiembrie 2011 · 6 min de citit

Astăzi, 25 noiembrie, la cunoscuta galerie Dialog, se deschide o nouă expoziție a pictorului Ion Nicodim – “Ion Nicodim, de-a lungul unei vieți”. Născut la Constanța în 1932, decedat în 2007 la Paris, Ion Nicodim este unul unul dintre artiștii definitorii pentru arta românească din ultimele trei decenii. Absolvent al Institutului de Arte plastice “Nicolae Grigorescu”, promoția 1956, pictorul are în palmares câteva zeci de expoziții personale și colective, în țară și străinătate, nenumărate burse, premii și distincții.

Prezentând, în urmă cu trei ani, o altă expoziție a lui Ion Nicodim, acad. Dan Hăulică, președintele de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (care va prezenta și expoziția de la “Dialog”), trasa câteva repere ale creației pictorului. Întîi, spunea el, este de sesizat în lucrarile sale “o grilă de regularitate geometrică, o căutare asupra rigorii și, în același timp, un «tremur», un fel de a ieși din tot ceea ce este constrângere didactică dincolo de manifeste, și de a ramâne și așeza opera de artă numai într-un domeniu al libertății… Există rațiuni nu numai de a-l iubi pe Ion Nicodim, dar de a medita la exemplul său, de la situarea antropologic-culturală între Orient și Occident – fapt foarte important – la felul cum se împarte artistul între fidelitatea față de sine și subiectivități fără umbră, în același timp păstrând o deschidere către vocile colective, către tot ceea ce este «Vocea Pământului»… Artiștii ne sunt reazem în toate asemenea bune operații de așezare a noastră în atenția lumii și a Europei. Ion Nicodim este în acest sens un nume care ne îndeamna să continuăm”…

Expoziția va rămâne deschisă până la 20 decembrie.

Publicăm în continuare textul semnat de Dan Hăulică și care deschide catalogul expoziției de la Galeria Dialog:

Rareori am întâlnit artiști care să adune în sine atâta sinceră putere de a admira: și nu e vorba, la Nicodim, doar de a admira ceea ce ii seamănă. I-o regăsesc, această generoasă putere, in tropotul repetitiv al cailor cu picioare subțiri, sau întorși într-un îndrăzneț raccourci, pornit dinspre Uccello, dinspre Bătăliile aceluia, inextricabil compacte și straniu clare; i-o regăsesc lui Nicodim în propria lui creație murală, în fresca Întemeierea, unde tumultul care ne-a chezășuit Independența, demult, la Posada, devine ocazia unei complexe transpoziții picturale, deopotrivă tensionată și tandră, sălbatecă și armorială. Acolo, sigiliu de nemijlocită prezență, una dintre figurile indelebile ale evocării, ivită printre câmpuri heraldice, e un autoportret patetic. Veghează ca un străjer meditativ masacrul, asumă groaznica încordare cu nu știu ce noblețe, neînduplecat expiatorie.

Îi cheamă peste ani, în altă cheie, imaginea autoportretului de acum altfel obstinată, nu răsărind ca o antenă epică, peste vălmășagul istoriei, ci mărturisind în numele condiției sale concrete, al adevărului său, imprevizibil. Puțin hirsut, netemător de dileme, prins între două ecrane, ca în constrângerea unei porți înguste, profilul de azi ne ațintește descărnat și autoritar. Precum în portretele nipone de mare epocă, ghicești, în simplitatea lui, gheara unui accent de acută intransigență; stilul crește, aici, tocmai dintr-un sens ireductibil al particularului.

Intră în astfel de picturi, ca și în ultimele din plăsmuirile lui obiectuale – semne de pământ, țepos înspicate cu paie -, un duh fără de complezență, un gust al adevărului ca umilință și împotrivire. Urcă, în sufletul său, din vocile tărâmului îndărătnic unde a văzut lumina, un Orient de lut și de aprige intensități – o Dobroge străveche are curajul să se afirme prin el, nu ca o rezervație de pitoresc, ci ca o vatră de ardente elanuri… Orientul său poetic își răstoarnă de altminteri între ele contrariile, ca jumătățile unei clepsidre. Tot mai mult în pictura lui Nicodim, albastrul, bunăoară – ploaia de albastru ce are a fertiliza mitologic țărâna – întipărește, acum, ceva din materialitatea fertilă a humei. Ba chiar, neașteptată sinteză, în ciclul Inimilor, unele dintre formele acestea de pământ, robuste ca niște potire carnale, se înfățișează incredibil albastre, purtându-și vârtos culoarea, ca o supremă saturare a formei. Din impalpabilul Lacurilor liniștite, din cupa lor mallarmean pură, unde pictura se decantase ca un elixir, o alchimie fosforescentă, operând ca într-o întrecere cu firmamentul, a făcut să țâșnească acel albastru indicibil intens, al unei vaste pânze, în care ochiul plonjează, fascinat. La Veneția, la Bienala din 1982, unde Nicodim fusese invitat în Pavilionul Internațional, i se amenajase acestei pânze un acces de neuitat: urcai spre ea, printr-un coridor de umbră, ca într-un traseu inițiatic – vertijul de albastru îți aspira de departe privirea… Când te apropiai, la capătul traiectului, pânza triumfa, concentrat, întrecându-se într-o emulație fastuoasă cu lumina lagunei.

Nu-i, bineînțeles, aici monomnia albastrului, ca la Yves Klein, care-l proclama “La grande couleur” – vehicul pentru a realiza “l’indefinissable”.Și nici în elementar, elementarul unor materii insignifiante, Nicodim nu se contaminează de joaca unor conotații și aluzii viscerale, ca în alcătuirile hilare ale lui Niki de Saint Phalle, bunăoară, cochetand uneori, și ea, în bariolajul ei exploziv, cu albastrul.

Dar saturarea cromatică, la artistul nostru, se desparte esențial de cumulul provocator propriu îndeobște “noilor realiști”. Nicodim e străin de orice religie a cantității, îi repugnă ostentația “plinului”. Niciodată nu percepe sub specia inflaționistă bogățiile naturii sau ale artei. Pană și acolo unde ar părea că funcționează legea seriei, el ascultă de scrupulul unei reducții care califică, epurând, și nu de logica păstoasă a simplei aglutinări.

Cum inefabilul unor abia atinse suprafețe nu este legat, la Nicodim, de hazardurile “spontaneității”, ci de un control lucid, care hotărăște zicerii să se oprească în clipa când ar deveni planturoasă, se înțelege că economia conciziei depinde, la el, nu de căznite sustracții, ci de însăși știința atacului. Astfel, în ceea ce ar putea fi deciziune mortificatoare, trăiește o curioasă impresie de creștere intensivă, de paradoxală expansiune lăuntrică: dovadă, câmpurile de rapiță ale tablourilor mai vechi, sublimate acum până la explozia jubilantă a unui galben ce pune la încercare pragurile noastre senzoriale. E, dincolo de euforie, o lărgire a înlăuntrului nostru – scânteierea culorii capătă dimensiunile unei latitudini.

Cu această interioritate, de ecou multiplicat în galerii solare, pictorul dăruie și datele istoriei obiective. Martirajele ei sunt aici scutite de volubilă emfază, “mersul revoluției în istorie”, după formula lui Bălcescu, trece prin filtrul declarat al unei memorii personale, care pulsează autentic.

Citește și