O noua limba de lemn

Constantin Mitra preia in mod exterior instrumentarul lingvistic creat de Noica, folosindu-l parca pentru sonoritatea lui, nu pentru ca i-ar fi strict necesar.

A aparut inca un eseist care foloseste cu evlavie limbajul filosofic creat de Constantin Noica (sub influenta lui Martin Heidegger) si transmis elevilor sai din Scoala de la Paltinis, dar si altor discipoli, care nu l-au cunoscut direct. Nou-venitul se numeste Constantin Mitra si a publicat de curand o carte, Omul jignit (Pitesti, Ed. Paralela 45, 2007), cu o prefata (solemna) de Mircea Flonta.
Inca de la subtitlul cartii – In ce se tine lumea cand temeiurile cad, iar originarul e de negasit? – recunoastem stilul autohtonist-sacerdotal al mentorului. Cu mentiunea insa ca, la Constantin Mitra, acest stil nu are autenticitate si ca suna la fel de fals ca limbajul stiintific folosit de semidocti sau haiku-urile scrise de nejaponezi.
Constantin Noica a facut un fel de arheologie in cuvintele romanesti, descoperind sensuri uitate si activandu-le pentru a exprima idei foarte greu de exprimat.
A dovedit prin aceasta operatie scepticilor ca limba romana are o vocatie filosofica si, mai mult decat atat, ca este depozitara unei conceptii despre lume sau macar a unei intelepciuni stravechi care nu se regaseste in carti, intrucat din primele etape ale etnogenezei noastre lipseste cultura scrisa.
Constantin Mitra preia in mod exterior tot acest instrumentar lingvistic, folosindu-l parca pentru sonoritatea lui si pentru autoritatea de care se bucura in randul cititorilor, nu pentru ca i-ar fi strict necesar. Il transforma, practic, intr-o (noua) limba de lemn a filosofiei:
“ceva s-a intamplat deci: omul ori a parasit fiinta, indreptandu-se spre altceva, spre fiintare, cum s-a spus, ori a izgonit-o din raza privirii, din vocabularele sau din structura practicilor sale, ori a (aban)donat-o; ceva anume l-a ademenit pe om – devenirea, spun unii, temporalitatea si inconsistenta hedonica, spun altii -, de parca nu se mai poate smulge astazi din mrejele acestei ademeniri; (…) In sfarsit, daca ar trebui sa-l aducem pe om cu mandat (de om) dinaintea fiintei, ar trebui mai intai sa ne intrebam ce s-a intamplat cu fiinta de la ultima ei mare aducere, cea kantiana, la tribunalul ‘ratiunii’, si ce s-a intamplat cu judecatorul insusi, cu subiectul transcendental. Pentru ca daca insusi omul a murit, cum se spune, cine ar mai fi sa semneze mandatul de aducere si cine ar mai fi de adus?”.
Omul n-a murit, dar risca sa moara (de plictiseala) daca face greseala sa-l citeasca pe Constantin Mitra.