O problemă de miză/ de Tudor Călin Zarojanu

Citesc „Ultimul an din viața lui Mozart”, de H.C. Robbins Landon. Mă gândesc – încă o dată – că poate ar fi mai bine să nu știm prea multe despre viața marilor creatori. Nu, ale vieții mici și mari necazuri nu coboară, nu discreditează, nu devalorizează opera lor, dar, de cele mai multe ori, îți dau, așa, un gust amar…

Mă lămurisem deja, cu ani în urmă, că marii compozitori ai istoriei muzicii erau dependenți sută la sută de potentații vremii; că lucrau, în cea mai mare parte, la comandă; că aceste comenzi însemnau, de multe ori, inclusiv renunțarea la nume, cumpărătorul plătind dreptul de a semna el compoziția!; că marii compozitori se dădeau peste cap să prindă un post stabil undeva; că își negociau contracte care precizau și câte lemne o să primească și câte butoaie cu bere; că Beethoven a fost primul care – nu pentru mult timp! – a reușit să devină independent și să compună ce-și dorea, nu ce i se cerea, grație subvențiilor necondiționate primite din partea a trei mărimi nobiliare – a fost suficient ca unul dintre prinți să moară ca Beethoven să fie nevoit să revină la sistemul „cerere și ofertă”.

Din cartea lui Landon am aflat însă și mai multe, și mai detaliate. Sigur că aruncarea lui Mozart la groapa comună a săracilor și dezmoșteniților sorții este o pată de obrazul istoriei muzicii și a istoriei lumii în general – dar mai dramatic mi se pare, pentru că implica un geniu viu, nu unul mort, modul jenant în care trebuia să se dea peste cap ca să-și poată întreține familia, ca să intre în grațiile unui suveran, ca să obțină reprezentația unei opere și ca să se aleagă din asta cu ceva. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, nici vorbă de drepturi de autor: oricine, de-a lungul și de-a latul Europei, putea să monteze o operă de Mozart fără ca el să câștige vreun sfanț.

Mai mult, apăreau încă anunțuri de genul „Angajăm valet muzician”, adică un servitor care să știe să cânte vocal și la pian (de pildă), să întrețină astfel musafirii amfitrionului, îndeplinind totodată sarcinile unui valet!

Ce să mai spun de felul în care se căutau, cu naturalețe, menționați ca atare în toate documentele, tenori castrați…

Dar nu (numai) despre soarta grotescă a artiștilor și creatorilor de atunci voiam să scriu acum, aici, ci (și) despre un detaliu biografic – nu din biografia lui Mozart, ci din cea a lui Landon. La 13 ani, trăind în Asheville, Carolina de Nord (azi, 83.000 de locuitori – Focșaniul are 105.000), un oraș fără orchestră simfonică și fără mare agitație în jurul acestui domeniu cultural, se decisese să-și dedice viața lui Hayden (pentru ca ulterior să-l descopere pe marele și mai tânărul prieten al acestuia, Mozart).

Vă-ntreb direct: cunoașteți pe cineva (eventual din Focșani) care 13 ani să fi decis să-și dedice viața cuiva? Un artist, un om de știință, un explorator?

Mai mult, cunoașteți pe cineva care, la acea vârstă, să fi decis că-și dedică viața pentru ceva? O teorie, un curent literar, o credință religioasă?

Dar la 25 de ani, măcar? Dar la 30, 35, 40…?

Nu-ntreb ca să-ntreb. E o problemă de miză. Dacă vreți, o variantă a întrebării „Care e rostul meu pe lume?” sau, mai frust, „De ce fac umbră pământului?”

Se poate trăi și fără vreo miză, fără vreun plan, proiect, obiectiv, rost? O!, da, uitați-vă la televizor, uitați-vă pe stradă… Dar parcă e păcat, nu?