O sacoșă de amintiri/ de Felix Nicolau

Vremurile de crizǎ întotdeauna inspirǎ soluții interesante. Așa este cazul din ce în ce mai captivantei reviste Stare de urgențǎ, preocupatǎ în special de realizǎrile culturale ale basarabenilor de pretutindeni. Redactorii au avut o idee excelentǎ – anume inserarea unui volum de poezie în cadrul revistei. Prima ispravǎ de acest fel a fost publicarea Dianei Iepure, cunoscutǎ deja prin volumul Liliuța, apǎrut la Editura Vinea.

O sutǎ cincizeci de mii la peluze este un grupaj de poeme în care se mai poate regǎsi ceva din pitorescul savuros și alintat al Liliuței. Propriu-zis, este vorba despre o continuare a acestei cǎrți în ordine autobiograficǎ. Amintiri din frageda pruncie, pânǎ la stabilirea în București și noul stil de viațǎ de aici. Substanța liricǎ este mai variatǎ, iar forma a devenit mai laxǎ. Cu alte cuvinte, o oareșce modernizare a scriiturii. Liliuța era mai omogenǎ. O sutǎ cincizeci de mii la peluze este variatǎ, cu ton egal, fǎrǎ proteste, patetisme sau imaginație fabuloasǎ. O zicere fireascǎ, contrapunctatǎ uneori de instantanee sau concluzii ironice ori simbolice.

“eu am o familie nouǎ/o casǎ nouǎ ce miroase a vopsea și a nivea for men after shave/un copil nou/și eu nou-nouțǎ” (Eticheta). Relatarea este la nivel minimal, fǎrǎ pretenții. Firescul cotidian cu bucuriile lui simple este miezul confesiunii. Însǎ nu e bine sǎ dai totul în vileag: “mi-am zis sǎ nu mai enervǎm pe nimeni/cu fericirea noastrǎ/fericirea e lipsitǎ de bun-simț/e un fel de curvǎ de lux” (O sutǎ cincizeci de mii la peluze). Și atunci narativul confesiv deviazǎ înspre autoficțiune. Parcǎ citesc din Femeia în fața oglinzei a Hortensiei Papdat-Bengescu, într-o variantǎ mai resemnatǎ: “azi mǎ simt precupeața numǎrul unu a minișului/azi fac din pǎrul meu legǎturele//ș…ț//hai la pǎǎǎǍǎǍr la pǎǎǎǍǎǍr la pǎr/îmi modulez vocea/vreau sǎ fie caldǎ/ca un pǎr lung cǎzut peste fese” (Cântǎreața chealǎ). Alter-egoul liric își trǎiește simplitatea cu o resemnare bucuroasǎ și nu se ia prea tare în serios. Nicio bǎșcǎlie ori sarcasm, nici secțiuni transversale înspre o realitate ascunsǎ, amenințǎtoare. Pur și simplu un drum la Piața Miniș din cartierul Titan este doar un drum la cumpǎrǎturi. Poezia își conservǎ, cu toate acestea, poeticitatea, datoritǎ delicateței și a unor minifantezii înscenate de o imaginație simpaticǎ, cuminte. Delicioase sunt și frânturile de dialog casnic, jocuri și tachinǎri tandre: “cine te-a nǎscut de ești/așa de frumos și deștept?/-tata,/rǎspunde cel mic și/râde/nu sunt tare grasǎ, nu?/-ei, cum poți vorbi așa?/tu pur și simplu/ai sâni” (Alte mame sunt dinozauri).

Unele dintre aceste scenete de sufragerie nu spun mare lucru. Le citești și nu-ți rǎmâne în minte mai nimic. Atunci scriitoarea simte cǎ riscǎ sǎ cadǎ în platitudine și schimbǎ urgent registrul. Sobușoara, de pildǎ, este un text desprins parcǎ din volumul anterior: “miros de sarmale rǎcituri și clǎtite/uite tatǎ ce bine trǎiesc/am cǎrți multe cǎrți și mai ales timp/sǎ le citesc așa cum ai vrut tu/chiar și când soarele e sus/la parter stau cu lumina aprinsǎ/trenul prietenia ajunge la șase/la gara de nord/pe peron inima mea/înțepenește ca o bucatǎ de carne/în zeama de rǎcituri”.

Dacǎ ar ține-o tot așa, linia esteticǎ nu s-ar frânge nicicând. Din pǎcate, raportǎrile scriitoricești constituie o ispitǎ prea puternicǎ și nu-i reușesc Dianei Iepure așa cum nu le reușesc nici altora. Eu am un prieten snob e o poezie cu dedicație ascunsǎ, probabil: “excentric guraliv plin de sine/el citește mai mereu/citește pe nerǎsuflate biblioteci întregi de poezie/el ar citi și de pe tǎblițe de lut scrieri cuneiforme” ș. a. m. d. Neconvingǎtor.

Convingǎtoare sunt, în schimb, oglindirile de iatac, la fel de sincere ca ale Elenei Vlǎdǎreanu, doar cǎ mai indulgente: “s-a încheiat sezonul sânilor cu lapte/gata/nu se mai poate/nu se mai poartǎ/îi simt grei ca pe-o blanǎ de urs în arșița verii//ș…ț//îi scot acum sǎ-i pun în șifonier/sǎ-i presar cu levǎnțicǎ și sǎ-i am din când în/când mi se face dor de tinerețe/sǎ-i probez cu ușa încuiatǎ și/sǎ mǎ privesc în oglindǎ” (s-a închis sezonul sânilor cu lapte).

Minunat este și ciclul cosǎuți.md. Memoria afectivǎ a clipelor de ingenuitate ale copilǎriei are ceva din Cristina Ispas, dar fǎrǎ simbolizǎri excesive, ceva din Carmen Dominte, dar fǎrǎ dureri înǎbușite, filtrate prin muzicǎ, ceva din Lavinia Bǎlulescu, doar cǎ mai puțin poznașǎ: “mama face fețe de pernǎ/din cǎmǎșile vechi ale tatei/scoate gulerul mânecile lasǎ doar/nasturii la mijloc/sidefați/toatǎ copilǎria am dormit ca pe pernǎ/ca pe pieptul lui tata” (ca pe pieptul lui tata). Suprasemnificația este derivatǎ din evocare fǎrǎ pic de scremere interpretativǎ. Este ceea ce aduce nou Diana Iepure. Și mai aduce nou rememorarea copilǎriei de peste Prut: primele lecții de pian, tot felul de figuri ciudate de basarabeni percepute prin ochii uimiți ai unei fetițe, locuri, senzații.

Un alt ciclu, à la guerre comme à la guerre, dǎ seamǎ de începutul ieșirii în evidențǎ cu ceva anume, de adolescențǎ și tinerețe. În câteva poeme, scriitoarea reușește performanța de a trece în revistǎ o viațǎ întreagǎ. Dragostea se amestecǎ cu lozincile partidului comunist sovietic, cochetǎria cu evenimentele tragice. În repertoriul imagistic apar pânǎ și unghiile pe care le știm de la Dumitru Bǎdița și Teodor Dunǎ. Niciodatǎ, însǎ, nu este fǎcut pasul înspre încrâncenare sau alambicare. Totul este limpede, chiar și atunci când descrierii îi este preferatǎ sugestia. Sǎ nu se înțeleagǎ cǎ ar fi vorba despre descriptivism. Poemele sunt scrise economicos, fiecare vers având o misiune precisǎ, iar balast nu prea existǎ. Construcția este clasicistǎ doar în principiu. În fapt, poeta are ochi pentru orice, în tradiție rilkeeanǎ – nimic nu i se pare nedemn de inclus în arta ei. Decența și concentrarea nu dau deloc senzația de artificial – ele țin de un bun-simț excepțional. Ratarea nr. 2 cu minciunǎ depune mǎrturie despre cum se pot îngloba multe elemente într-un recipient poetic mǎrunt: “ne îmbrǎțișam sub plapumǎ/tremurând de frig/în pumnul ei o scrisoricǎ/plinǎ cu greșeli//mamǎ subliniat/tu a-i pe cineva tu nu a-i plecat la piațǎ/e prea aproape subliniat/și tu a-i stat prea mult și-am plâns/ca atunci când am așteptat/sǎ mergem sǎ-l vedem pe moș crǎciun/lasǎ mamǎ/cǎ nu-mi trebuie mie moș crǎciun/așa ți-am spus/dar a fost o minciunǎ”.

Poezii ca niște scrisorele sau file de jurnal simulat adolescentin. Cele mai bune mostre, șlefuite și frizate exact cât sǎ nu parǎ prea aranjate, sunt parcǎ inspirate de noua sinceritate sau, și mai bine, de experiențele holistice, intime ale performatismului. Diana Iepure este valoroasǎ pentru cǎ reușește sǎ scape influențelor. Uneori, poeții e bine sǎ stea mai mult în casǎ, sǎ cânte la pian, sǎ vadǎ cât mai rar alți poeți.