O surpriza: cum e la bulgari

Ramaseseram ultimii din cercul cunostintelor noastre care nu ne petrecuseram inca o vacanta in Bulgaria. Am facut-o, in fine, in vara asta. Sejurul a fost un nou prilej de a constata ca oamenii nu stiu sa povesteasca. Imi pot imagina cu usurinta un om care – martor la eruptia neasteptata a Vezuviului – ar povesti la intoarcere: “M-a cam dezamagit Napoli: multa murdarie, galagios, trafic infernal”.

Cei de la care am incercat sa aflam ceva despre tinta calatoriei noastre (sau relatasera din proprie initiativa) ne-au dat informatii – utile, de altfel, si care in cea mai mare masura s-au confirmat – despre conditiile de cazare si masa, cursul de schimb si, eventual, aspectul general al statiunilor.

Or, la fata locului, primele lucruri care ne-au iesit in fata erau cu totul altele: ca la bulgari marea e la munte; ca de la o statiune la alta mergi prin padure; ca pe drum vezi marea de la inaltime; ca specificul geografic, incluzand aici vegetatia si conturul tarmului, influenteaza in mod esential clima (la intoarcere, dupa ce am trecut granita, aerul s-a facut brusc mult mai cald si mai uscat); ca bulgarii nu tipa unii la altii, necum la tine; ca apa e incomparabil mai curata; si, nu in ultimul rand, ca elementele aparent definitorii ale unei vacante la mare (apa, plaja, cazare, mancare, servicii) sunt dublate de tinte care s-ar putea gasi oriunde si ar fi la fel de atractive. Intre acestea, pe primul loc, Balcicul, despre care – desi am citit reportaje – nu aveam o imagine nici pe departe la nivelul realitatii. Fascinat de labirintul de piatra si apa, de nenumaratele niveluri pe care sunt imprastiate vilele, de incarcatura istorica, de gandul ca inaltii locatari si inaltii oaspeti ai acestora urcau pe aceleasi scari ca si tine, neexistand vreun acces pe roti – am sunat imediat un prieten si i-am spus: “Uite cum facem, cu Cadrilaterul o lasam cum a cazut, dar Castelul musai sa-l luam inapoi!”
Ce sa mai spun de Nessebar, superb port de tip grecesc, cu case si restaurante agatate in cornisa pe stanca! Caci, fireste, am umblat cat am putut: Varna, Nisipurile de aur, Nessebar, Balcic, in unele locuri de mai multe ori.
Despre toate acestea nu ni se suflase o vorba. Mai mult, cand le-am pomenit inflacarati la intoarcere, reactiile au fost de tipul “A!, da, sigur…” sau chiar “Nu stiu ce v-a placut la Balcic, numai piatra…” Incat ma gandesc acum: poate ca nu e vorba doar despre modul de a povesti, ci chiar despre modul de a trai.