O telenovelă socialistă (II)/ de Doru Pop

Un telefon, numai un telefon

Prima oară când am furat din avutul obștesc, din bunul public al întregului popor, a fost în vara lui ’84. Am săvârșit infracțiunea împreună cu Gemenii, al căror obicei prost era să fie întotdeauna de acord cu ideile mele, oricât de tâmpite sau periculoase ar fi fost. De fapt, eu mă străduiam din greu să văd până unde puteam merge cu prostiile, iar ei se întreceau să accepte toate nebuniile mele. Gemenii ăștia erau univitelini, sau așa ceva, că nu puteai să îl deosebești pe unul de celălalt și stăteau “bloc în bloc” cu mine, adică balcoanele noastre dădeau unul spre altul și ne transmiteam mesaje destul de ușor, codificat. Foloseam un cod pentru care ridicai brațele în diverse poziții, pe care-l preluaserăm din ceva volum de Jules Verne, deoarece noi nu aveam pe vremea aceea telefon individual instalat în apartament. Mai târziu am primit dreptul de a avea linie telefonică, însă numai cuplați cu vecinii de palier.

Pe gemenii ăștia eu îi poreclisem după un film pe care tocmai îl văzusem la “Cinematecă”, pe unul Butch și pe celălalt Cassidy. Dar, fiindcă ceilalți puști de pe la scările învecinate stăteau foarte prost la capitolul cultură cinematografică și nu făceau engleză la școală, au ajuns amândoi să fie strigați Buci. Pe ei nu-i deranja, pe mine mă amuza, așa că eu și cu cei doi Buci am hotărât într-o bună zi să ne începem cariera de bandiți, ei ca să își onoreze porecla, eu pentru că îl uram pe tovarășul profesor de tehnologia materialelor. Lovitura împotriva regimului trebuia să fie una financiară. Asta nu pentru că nu am fi avut bani. În cazul lor nu era o problemă, pentru că părinții gemenilor lucrau pe undeva pe la Comitetul Central Județean, iar eu pentru că maică-mea îmi făcea toate capriciile, simțindu-se probabil vinovată de faptul că rămăsesem orfan de tată. Motivul principal al acțiunilor noastre a fost acela că tovarășa dirigintă ne-a dus la film cu școala și ne-a taxat pentru bilete, deși biletele erau gratis. Îmi amintesc că filmul era Horea, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal. Când a apărut eroul principal, am constatat cu voce tare că actorul avea o chelie care arăta de parcă ar fi fost un samurai renegat. Tocmai văzusem la cinemateca de la “Patria” Cei șapte samurai, iar cămașa cu izmenele aferente arătau de parcă eroul din Apuseni ar fi purtat un chimonou nespălat de vreo două-trei decenii, așa că noi trei am început să râdem, iar tovarășu’ Nelu, profu’ de “tehno”, ne-a dat afară din sala de cinema. “Afară, boilor, că nu aveți niciun pic de respect pentru martirii neamului”, am mai auzit în timp ce, cu coada ochiului, îl vedea pe Cloșca făcându-și apariția cu o freză pentru care l-ar fi invidiat toți membrii formației Duran Duran.

Așa că am mai râs o tură și-apoi am ajuns la o decizie radicală. Vom deveni bandiți la drumul mare. Dacă Pintea și Horea au putut, și noi puteam face același lucru. Era în logica Partidului. Hotărârea noastră a fost și mai dârză pentru că, începând de la orele 17, se întrerupea curentul în tot cartierul Rogerius timp de două ore, până la ora șapte seara, când se aprindeau luminile în Ungaria și devenea evident că România era în beznă totală, în timp ce statul vecin și prieten o ducea mult mai bine în termeni de electricitate. Uneori ne urcam pe bloc și așteptam să se facă ora cinci după-amiaza, numai pentru a urmări spectacolul stingerii becurilor pe tot bulevardul Dacia, până departe înspre Borș, ceea ce dădea orașului o aură fantastică, mai ales când dâra de lumină se oprea brusc și reîncepea undeva în zare, pe la Biharkerestes. “Ungaria, fără curent, egal România”, făceam eu pe deșteptul, citând din Lenin, pe care mă apucasem să-l studiez serios după ce devenisem locțiitor al comandantului pe unitate. “Bă, fii atent. Bozgorii ăștia își bat joc de noi”, a zis la un moment dat Buci, nu știu care dintre ei. “Nu vezi că aprind luminile imediat după ce astea se sting la noi!”. Prin urmare, fiecare ne-am aprins câte o țigară Mărășești, pe care o șterpelisem de la taică-meu vitreg și ne-am apucat să fumăm printre antenele de televizor, cele mai multe orientate spre Budapesta. Acolo s-a născut planul marilor spargeri. Ținta: cutiile aparatelor telefonice ale statului.

Spre dezamăgirea noastră, spargerea în sine n-a fost mare brânză, pentru că telefoanele erau destul de prost protejate, iar metalul din care era fabricată yala putea fi lesne crăpat cu o șurubelniță “cap de cruce”. În plus, le puteai desface și aveai acces imediat la cutia cu fisele, iar apoi închideai capacul și nu se mai vedea nimic. Evident, purtați de valul de adrenalină al criminalității, cei doi Buci au decis pe loc să continuăm atacurile și la alte cutii decât cea aflată pe fațada cinematografului “Patria”, locul unde fuseserăm umiliți și practic jefuiți de către reprezentanții puterii de stat și ai instituțiilor sale pedagogice. Ei doi aveau în vizor un aparat de lângă “Cireșica”, pe care îl considerau responsabil pentru mai multe înghițiri nejustificate de monede. A doua lovitură a fost și mai palpitantă, pentru că restaurantul era plin de lume, deci era ofertant pe partea de adrenalină. Am activat șurubelnița, ne-am umplut buzunarele cu fise și am fugit ca disperații spre Parcul Copiilor unde, chiar în fața Spitalului de copii am mai dat o lovitură, convinși că toți cei care sunaseră de la telefonul respectiv erau răzbunați de noi în mod secret.

Povestea noastră s-a transformat rapid dintr-o aventură într-o spaimă de moarte când am constatat că pe trotuarul de vis-á-vis de Spital stătea dușmanul nostru de moarte, unul dintre colegii de liceu, un băiat mai mare din clasa “de reală”, Vasile nu-mai-știu cum, căruia noi îi spuneam “Fasole” doar pentru a-l umili și pentru a-i atrage mereu atenția asupra incontinenței de flatulație, sau mai simplu spus din pricina bășinii pe care o trăsese într-o tabără pionierească menită să departajeze elevii care știau pe de rost cele mai bune ode aduse conducerii de partid și de stat, dar în care ne ținuseră pe toți într-un regim sălbatic compus din fasole cu cartofi. Fasole ăsta se ținea mare crai: avea succes la fete, poate pentru că deținea o bicicletă “cu șaișpe viteze”, adusă de taică-său de undeva din străinătate, cu care se dădea rotund pe unde putea și pe unde nu putea. Eu cu Gemenii ne îngrijeam să îl filăm când ieșea la plimbare cu câte o fată de pe la mate și strigam după el: “Fasooooleeee! Fasooooleeee!” El se făcea o vreme că nu ne vede, dar când se întorcea spre noi, începeam să cântam un imn unguresc: “Țigani, țigani dic, dic, dic, pasulij esik meg döglik!”, care, tradus, suna cam așa “țigan, țigan, hop, hop, hop, mănânci fasole și faci poc!” Într-un cuvânt, făceam tot ce puteam ca Fasole să nu aibă parte de niciun fel de reușite erotice sau sentimentale. Acum se părea că sorții se întorseseră împotriva noastră. Fasole fusese martorul infracțiunii noastre și urma să ne dea pe mâna Miliției, am înțeles asta dintr-o clipită. Așa că, fără să ne spunem o vorbă, am început să alergăm ca disperații prin parc și nu ne-am oprit până în subsolul blocului Gemenilor. Cu buzunarele zdrăngănind de monede, strângându-ne hainele în jurul corpului, să nu pierdem nicio fisă și mereu privind în urmă să vedem dacă nu cumva apare cursiera lui Fasole de după vreun bloc, am trecut prin cea mai îngrozitoare cursă cu obstacole din viață. Acolo, în boxa umedă a fraților Buci, am împărțit prada, turnând fisele în sticlele goale de lapte adunate de tovarășa Buci, al căror mesaj proto-ecologist: “A se clăti după golire”, dobândea noi valențe. Din cele opt sticle de lapte pline ochi cu fise se oglindeau tractoarele și spicele de grâu ale economiei socialiste, dar nu ne mai gândeam la societatea viitorului, ci eram căcați pe noi de frică să nu fim prinși. Am pitit cinci sticle după borcanele de sirop de afine al mamei Bucilor și am luat fiecare câte una, pe post de economii, realizate de niște de elevi model.

Săptămâni la rând am așteptat să fim ridicați de organele de ordine și am convenit să nu cheltuim niciun ban din cei furați, convinși fiind că fisele erau numerotate și că începuse un proces de monitorizare a tuturor cheltuielilor efectuate cu mărunțiș, la toate unitățile comerțului socialist. Am tot ascuns și re-ascuns sticlele, până când am uitat de ele noi înșine. Am regăsit după ani aceste sticle, dar banii fuseseră reconvertiți, iar frații Buci nu mai erau de mult prietenii mei.

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească