O telenovelă socialistă (IV) / de Doru Pop

Porcii nu zboară, dar ard în flăcări

Moartea vine tocmai atunci când ești ocupat cu altceva. Are loc când nici nu-ți dai seama. Treci de la viață la moarte fără să înțelegi ce se întâmplă, ca atunci când treci strada.  „Mâncat bine, beut bine, dimineața sculat mort”, râde finul Rebeleș, când povestește despre un coleg de-al lui, mort prin somn. „Atac de corb”, zice, și se bate cu pumnul în piept, în dreptul inimii. Corbul te atacă și tu nici nu îți dai seama. Dormi și corbul vine. Dansezi și corbul vine. Te zgâiești prin vitrine și corbul vine. Am trecut și eu pe lângă moarte, ca prin vis, cam așa cum zboară un corb pe lângă un cadavru. La fel cum am făcut și eu, la numai câteva secunde înainte de a începe împușcăturile. Acum știu că ultima moarte despre care ar fi urmat să scriu era chiar moartea mea. Atunci stăteam ascuns printre tufișurile din fața hotelului „Continental” din Cluj și, în locul țipetelor și al șuieratului gloanțelor, auzeam în minte versurile piesei lui Lennon: „Life is what happens to you, while you’re busy making other plans”. John avea, a câta oară, dreptate. Îmi făcusem alte planuri. „Ce prost am fost”, îmi ziceam. „De ce naiba m-am mai întors la Cluj?”. Asta după ce, pe șaisprezece decembrie 1989, plecasem acasă de la Universitate, nu neapărat ca să văd ce face mama, deși eram îngrijorat să nu pățească ceva, auzisem la radio Europa liberă cum că la Timișoara muriseră șaizeci de mii de oameni și eram îngrozit, ci pentru că, de fapt, ne trimiseseră pe toți acasă, cu numai o săptămână înainte de a se termina semestrul. Ei erau mai îngroziți decât noi.

A doua zi au început și la Arad împușcăturile. Mama era bine, era doar enervată că toată povestea asta cu Revoluția îi stricase planurile de a merge la Carei, să-și ia șunca de curcan pusă în pod la afumat, încă de cu vară. Atunci când, pe 20 decembrie, am aflat că prietenul meu de armată, tovarășul meu de trupă, băiatul care îmi luase locul în grupa de tancuri, fusese împușcat în cap, cu o noapte sau două înainte, m-am hotărât să mă întorc la Arad. Un alt băiat stătuse pe locul pe care stătusem eu. Altcineva vărsase sânge în locul meu. Așa că, atunci când am ajuns în gara din Cluj, și am aflat că niciun tren nu mai mergea până la Arad, am hotărât să mă îndrept spre căminul „Avram Iancu” unde locuiam, sub pretextul că îmi uitasem ceva în cameră, și în drum să pun o lumânare în fața librăriei „Universității”, loc despre care se vorbea încă din tren că se comemorează morții Timișoarei.

Acolo eram, stând în patru labe, ascuns printre boscheții din piață, vis-à-vis de librăria centrală, și singurul lucru la care mă puteam gândi era finul Rebeleș. Finul, care nu mânca niciodată porc, dar care tăia aproape toți porcii din oraș și din toate satele dimprejur. Tăia, de fapt, orice animal. Era un fel de măcelar neautorizat. Cine avea viței născuți ilicit apela la el. Duzine întregi de curcani, pe care Mămica îi creștea cu multă afecțiune, și cu multe boabe de porumb înmuiate în cognac, hrăniți pe ascuns în curtea din spate numai cu acele boabe de porumb și cu semințe de grâu înmuiate într-o soluție complicată făcută din zahăr ars și spirt medicinal, cădeau sub securea lui, ca niște creștini sub securea lui Gingis-Han. Spinteca orice animal. Într-o dimineață, la insistențele mele, cum că sunt pregătit pentru viața de ucigaș de animale, m-a luat cu el la o tăiere. Totul începea foarte devreme, înainte de zorii de zi. „De ce ne trezim așa devreme?”, întrebasem, iar el mi-a răspuns, mai în glumă, mai în serios, că „suntem în contratimp cu milițienii”. Milițienii erau paznicii vieții, mă gândeam. Și îl trăgeam de mână, să nu ne prindă. Dar el nu se grăbea. Oricum, nimic nu începea în curțile oamenilor până când finul Rebeleș nu servea „una mică”. Dacă nu era mulțumit de gustul pălincii, atunci dădea din cap și țâțâia printre dinți, iar gazdele, șvabii mai ales, începeau să se agite, fugind pe la vecini, românii mai ales, sau căutând mai adânc prin pivnițe, ungurii în special, după „pruna adevărată”. Pentru că finul avea standarde foarte precise. „Două lucruri nu ține bărbatul mult timp pe limbă. Lindicu’ și șoricu’”, le spunea sau „Gustul prunei nu îl simți mușcând din sâmbure, ci ținând carnea pe limbă”. După ce enunța aceste expresii ale înțelepciunii sale nemărginite, pe care toți le ascultau cu o reverență infinită, deși le mai auziseră în nenumărate împrejurări, finul dădea ordin să se scoată porcul. În timp ce el trecea la „șnaps”, animalul era scos cu forța din țarc, prins la un singur picior cu o funie împletită din cânepă, tehnică de legare pe care o știa numai finul. După care își pregătea setul de cuțite, înfășurate într-un prosop special. De cuțitele acelea nu avea nimeni voie să se atingă. El trecea un cuțit peste altul, și zgomotul lamelor era înfiorător.

Numai guițăturile porcului acopereau sunetele scoase de finul, iar zbieretul animalului era cumplit de uman. La fel erau strigătele Tovarășului de pe balconul Comitetului Central. „Alooo, alooo, rămâneți la locurile dumneavoastră”. Dar totul se sfârșise când un cetățean cu pălărie s-a apropiat și i-a șoptit ceva. Nimeni nu-i șoptea nimic Conducătorului iubit. A fost ca și când l-ar fi legat cineva cu o funie învârtită de picior. „Tovarăși, rămâneți la locurile voastre. Alooo, aloooo”, striga bătrânul de pe ecran, dar ecranul s-a făcut negru și tot trecutul s-a oprit în acel moment. Douăzeci de ani din viață au trecut și s-au oprit în acea secundă. Acum eram în piață și mă pregăteam să mor. Lângă mine o doamnă frumos îmbrăcată, cu o blană elegantă, venită și ea să vadă cum e la Revoluție, urina încontinuu. M-am târât pe burtă câțiva metri să nu mă murdărească. Pe stradă, în intersecție, zăceau întinși câțiva oameni, unii cu fața în sus, alții cu fața în jos, iar militarii treceau printre ei, verificau dacă sunt vii, și se apropiau de noi. Pe partea cealaltă a străzii un domn, care ținea în brațe două baterii de sifon, a început să alerge și, din fugă, apa cu bioxid de carbon țâșnea în urma lui, ca o dâră de abur alb. Mai mulți tineri erau ascunși după o Dacie și în mijlocul străzii zăcea o mătură nou nouță, cineva care, în loc să facă ordine în casă acum i se lua pulsul și urma să ajungă la morgă. Am continuat să mă târăsc pe coate și genunchi, fugind cu spatele printre tufișurile de bucsus, iar din înălțimea statuii de bronz calul regelui Matei Corvin mă privea dezaprobator.

„Ce te uiți așa, gâscarule?!”, l-am întrebat, ca de la un gâscar, la alt gâscar. „Unde fugi?!”, m-a apostrofat. „În pula calului”, i-am zis, citându-l pe finul Rebeleș. „Nu-i frumos să vorbești așa de sărbători!”. „Da’ ce, Crăciunul e o sărbătoare? Sau o sărbătoare fericită?!”. Pentru mine Crăciunul a fost mult timp legat de crizele de epilepsie ale tatălui meu vitreg și de toată nebunia care decurgea de aici. Trebuia să îl căutăm, ca să nu pățească ceva și apoi să îl aducem acasă, de cele mai multe ori beat mort, murdar și plin de propria zoaie. Sau, alteori, venea chiar el acasă acoperit de jeg, iar mama se isteriza și zbiera cumplit de tare și cumplit de mult.

Dar Crăciunul este cel mai scârbos pentru că este legat de uciderea porcului. Acum finu’ Rebeleș era la a șaptea degustare de pălincă și era tot nemulțumit, așa că femeile casei căutau și mai adânc în pivniță după o sticlă dintr-un an mai bun. Numai atunci lua cuțitul cel mai lung în mâna stângă și începea să îi ascută vârful pe o piatră specială, pe care nu lăsa pe nimeni să o atingă. E înainte de Crăciun și oamenii ăștia sunt în post, mă gândeam. Îi judecam aspru. De ce mănâncă porc, de ce se înfruptă din carne, dacă e post? Nu crima în sine mă oripila, ci mirosul cumplit de carne de porc, mațele scoase și apoi curățate pe un fund de lemn, până rămâneau clare ca o sticlă și șoricul pe care mi-l întindeau să-l mănânc ca pe un trofeu. „Mușcă din ureche”, îmi ziceau, în timp ce o frecau cu sare, „ia din coadă, să vezi cât e de bună”, mă îndemnau gazdele, dar mie mi se făcea rău și mergeam să vomit în spatele grajdului, nu mai voiam să văd nici jumările sfârâind în oala cu apă și nici bucățile de slănină tăiate de-a lungul burții, nici carnea tocată, nici capul spintecat în două, nici ghearele, cărora finul le zicea amuzat „adidași”, smulgând unghiile animalului dintr-o singură mișcare de încheietură în timp ce porcul ardea în jarul produs de baloții de paie adunați peste el.

Într-o iarnă ca asta am mers pentru ultima oară la tăiatul porcului, dar finul era deja mult prea gras și mult prea beat ca să mai fie interesat de propriul ritual. Fumul se ridica peste casele acoperite de zăpadă, paiele uscate așteptau porcul, totul era pregătit. Finul a înfipt cuțitul său cel lung și bine ascuțit direct în beregata porcului. Animalul a grohăit un pic, sângele a curs și gazdele au tras paie peste animal și i-au dat foc. Dar, ca și când focul l-ar fi vindecat, porcul s-a ridicat brusc pe toate cele patru picioare și a început să alerge prin curte, cu paiele arzându-i pe spinare, umplând curtea de sânge și funingine. Toată lumea alerga după porc și el refuza să moară. Deja mirosea puternic a șoric ars, dar porcul continua să fugă în cercuri concentrice prin curte. Toți știau că murise, numai el nu accepta această realitate. Ce faci cu cineva care nu vrea să moară?

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească