O tragedie modernă/ de Daniel Nicolescu

Un hipopotam eșuat într-un jacuzzi, un plesiozaur comoționat într-un acvariu de apartament… O imagine la granița dintre comic și grotesc.

Faptele, în linii mari, sunt ultracunoscute: pe 16 ianuarie, un vas de croazieră, Concordia, aparținând companiei Costa a naufragiat în largul țărmurilor Toscanei. Un “zgârie-nori” de 115.000 de tone s-a prăvălit într-o rână, printre niște stânci din preajma insulei Giglio. Adâncimea apei: 20 de metri (față de cei 57 ai vasului)! Bilanțul victimelor: 6 morți și 7 dispăruți din cele 4.229 de persoane aflate la bord (circa 3.200 de pasageri, de 60 de naționalități) și 1.000 de membri ai personalului. Totul s-a întâmplat în 2012, anul în care se comemorează un veac de la scufundarea Titanicului (14-15 aprilie 1912). Nu vreau să pun întrebări de tipul “cum a fost posibil?” și nici să mă lansez în litanii privind eternul eșec al tehnicii oamenilor în fața insondabilelor forțe ale naturii. Au făcut-o alții, cu asupra de măsură. Ci doar să amintesc de figura (acum, când procesul vinovaților e în plină desfășurare), neguros pitorească, a căpitanului Francesco Schettino, un fanfaron care a interpretat rolul principal în lamentabilul naufragiu despre care vorbim și care, fără îndoială, va pătrunde în mitologia marinărească.

Totul, în linia epicului, a pornit, de la un inchino, o reverență pe care, uneori, o fac marinarii, schimbându-și ușor ruta ca să adreseze un salut familiilor de pe țărm. În cazul nostru, căpitanul Schettino a vrut să recompenseze (cu mărinimia omului care nu dă de la el) un stewart, aflat în serviciul său, pentru că acesta renunțase să-și ia concediu. Ca orice mare senior, i-a spus, se pare, lui Antonello, slujnicul: “Na, poftim Giglio”, apoi s-a apropiat de țărmul insulei cu toate luminile aprinse și cu sirenele urlând. Antonello, băștinaș din Giglio, care cunoștea deci coasta mai bine decât oricine din personalul navigant, l-a avertizat: “Aveți grijă, suntem prea aproape, …roape… ape!” Surd la îndemnuri, fercheșul căpitan, îmbrăcat la patru ace, l-a lăsat pe Antonello în plata Domnului și s-a îndreptat galant spre sala de mese, ca să împartă zâmbete la domni și sărutări de mâini la doamne. Și răspândind în aerul albastru al serii promisiunea unor sărutări mai puțin ceremonioase către domnișoare moldovence, după încheierea festivităților.

E la nave va…. Izbită de o stâncă, Concordia capătă la babord o spărtură de câteva zeci de metri. Lumina se întrerupe, iar mobilele prind să danseze ca în La leggenda del pianista sull’oceano, atâta doar că, aici, muzica tace, luminile pălesc și orice formă de comunicare se întrerupe. Lui Schettino îi trebuie circa un ceas ca să realizeze ce se întâmplă și, în loc să ordone lansarea șalupelor de salvare la apă, continuă să manevreze, perdant, vasul. Între timp, lumea, năucită, începe să se bulucească, dând la iveală tot zațul, toată mizeria de care este capabilă specia umană atunci când se află la ananghie. Femei și copii călcați în picioare, șmecheri care își croiesc pârtie cu coatele și picioarele strigând din toți rărunchii: “VIP, VIP, avem prioritate!”.

Estimp, căpitanul, cu tot cerul înstelat al Mediteranei deasupra lui și cu legea morală rătăcită prin debaralele vreunei copilării nefericite, se suie într-o șalupă și părăsește vasul, în vreme ce încă se mai aud urlete și mai sunt căutați supraviețuitori.

Ce nu pot în ruptul capului înțelege nu sunt, luate separat, gestul care a deschis seara, sau, până la urmă, cel care a închis-o, ci doar înspăimântătoarea crevasă, mai mare decât cea din carena vaporului izbit de stânci, între generosul inchino inițial și acest exit de șobolan urmărit. Această fractură între magnanimitatea, superbia inconștientă a șefului aflat la cârmă, și lașitatea omului care nu mai are nimic, nici măcar pe sine, atunci când părăsește singurul semn al importanței sale pe acestă lume, vaporul. Chiar dacă mi se pare că inconstanța meridională are șarmul ei, și că un farfallone amoroso e mai agreabil decât un posac intratabil, în situația dată, a omului care guvernează destine, prefer un căpitan neamț, antipatic, opac la orice coregrafie și politețuri circumstanțiale, dar capabil să se scufunde ursuz, cu pipa în colțul gurii, alături de vasul său, în semn că ideea de datorie și codurile de onoare trebuie să supraviețuiască.