O vară cu Maia (I)/ de Mioara Apolzan

La câteva zile de la sosirea în acea primă vizită, când se mai obișnuise cu ei, într-o după-amiază erau cu toții în gradina din spatele casei: mătușa Elena avea lecție cu una din multele lor fine de la țară, unchiul Ghe trebăluia undeva, ba în casă, ba afară, iar ea citea în șezlong, cu o farfurie cu corcodușe în poală. O atmosferă mai pașnică nici că se putea. Dinspre poartă s-a auzit lătratul furios al câinelui, însoțit de zgomotul lanțului, care se freca în mișcare de sârma de care era fixat. Se gândise că niște copii din vecini îl întărâtaseră sau că pe stradă trecuseră țiganii cu oalele lor de cositorit și spoit. Reacția mătușii și a unchiului a luat-o pe nepregătite. Au schimbat o privire rapidă, după care el a dispărut în casă, iar ea s-a ridicat și s-a îndreptat spre poartă, nu înainte de a le spune celor două fete:

A adăugat, adresându-i-se:

– Tu ți-l amintești doar din fotografiile de familie.

În timp ce mătușa Elena se îndepărta, din casă s-a auzit mai mult un foșnet decât un zgomot de pași, după care a fost tăcere deplină. Rămăsese interzisă: de unde știuseră cine e la poartă? Mai târziu îi vor povesti că niciodată câinii nu se înșelaseră când un securist se apropia de casă și ei se bazaseră mereu pe instinctul acesta special al lor. Dacă cei care înaintau pe alee, pentru că de-acum se auzeau mai multe voci de bărbați care vorbeau pe un ton ridicat cu mătușa Elena, îl căutau și chiar îl găseau, cum să mintă, știind că minciuna ei poate fi dată în vileag dintr-o clipă în alta? Când grupul a trecut de colțul casei, atât ea cât și cealaltă fată se ridicaseră ca la comandă. Peste ani îi fusese necaz de gestul ei. Primul contact cu forța: o frică tulbure, amestecată cu o nedeslușită vină, de parcă ar fi făcut ceva rău. Asta simțise atunci și tot așa va fi ori de câte ori va avea în minte această instituție a puterii sau va fi în preajma reprezentanților ei. Erau trei bărbați în civil și unul în uniforma Securității, dar ea nu cunoștea atunci nici culorile distinctive, nici gradele. Felul în care se mișcau și tonul de sus conțineau în sine o amenințare, disimulată pentru ea de cuvinte al căror sens adevărat îi scăpa. Senzația de neverosimil poate de aici venise, din contrastul dintre cuvintele aparent inofensive – la vederea celor două fete tonul devenise pașnic – și temerile mătușii și ale unchiului. Unul dintre civili, probabil șeful, pentru că în timp ce vorbea ceilalți îl ascultau cu o atenție prevenitoare, întorși și ușor aplecați spre el, a întrebat cine erau cele două fete. Când a ajuns în dreptul ei, mătușa Elena a spus:

– Ea e o nepoată a soțului meu din S., a venit în vacanță.

Cel care părea șeful s-a întors spre ea, vădit interesat:

– A, frumos oraș. În ce clasă ești? Și apoi, fără să fi ascultat răspunsul ei: Dar unchiul? Cu el ai venit de la S.?

Tot sângele îi năvălise în obraji, pereții casei se făcuseră parcă transparenți, undeva trebuia să fie și unchiul, în curând îl vor vedea toți.

– Eu…

A intervenit mătușa Elena:

– De ce o întrebați pe ea, e doar un copil, știți bine că n-avea cum să-l vadă.

Înlemnise. Dacă întrebările vor continua? Când mătușa Elena spusese: “e doar un copil”, în cuvintele ei descifrase un mesaj de încurajare, dar și un avertisment, adresat atât ei cât și noilor veniți: “Întrebați-mă pe mine, ea n-are ce să vă spună”.

Dintr-un motiv sau altul, o lăsaseră în pace. Însoțiți de mătușa Elena, intraseră în casă. Nu îndrăznise să facă vreo mișcare, nici să vorbească cu cealaltă fată. Se aștepta din clipă în clipă ca din casă să apară unchiul Ghe, dus cu forța de cei patru bărbați, care se vor uita acuzator la ea, poate chiar o vor lua cu ei. Căci nu se putea să nu-l găsească. Îi trecuseră prin minte toate ascunzătorile posibile, care nici nu erau prea multe, din câte știa ea (despre cele adevărate, deși nu chiar despre toate, va afla mult mai târziu). Cum să și le fi închipuit atunci? Din interior se auzea zgomot de pași, de uși trântite, dar era prea puțin ca să-și dea seama ce se întâmplă acolo. Într-un târziu, așa i se păruse ei, în realitate, va afla, totul nu durase mai mult de zece minute, grupul ieșise. Fără unchiul Ghe. Stupoare. Se temuse că vizitatorii îi vor citi gândurile și o vor lua din nou la întrebări. N-o făcuseră. Nu arătau nici supărați, nici nemulțumiți că veniseră degeaba. Se uitase la mătușa Elena. Nici un gest nu lăsa să se vadă teama, încordarea ei. Totuși, oricât de puțin o cunoștea și oricât de puțin se pricepea atunci la oameni, nu-i scăpase imobilitatea chipului, de obicei expresiv, plin de blândețe. Ca și cum viața care-i anima în mod obișnuit trăsăturile, va înțelege și asta la altă vârstă, se retrăsese, se concentrase în singurul punct vital pentru ea: unchiul Ghe nu trebuia să fie prins.

Cei patru bărbați se îndreptaseră spre poartă, fără să le mai acorde vreo atenție, deși, poate, înregistraseră cu satisfacție imaginea celor două fete, înțepenite în aceeași poziție. După ce mătușa Elena închisese poarta și revenise pe terasă, din casă apăruse unchiul Ghe. Văzându-l, o apucase râsul: vasăzică nu-l prinseseră, îi păcălise! Râsul ei trecuse neobservat, căci scena se însuflețise brusc. Vorbeau toți patru, agitați și incoerenți. Ei tot nu-i venea să creadă că totul fusese adevărat, senzația de neverosimil persista: chiar așa fraieri fuseseră? Sau poate se prefăcuseră că nu-l văd? Nu apucase să pună întrebarea cu voce tare, că unchiul Ghe o și admonestase cu degetul:

– Noroc că Elena te-a scos din încurcătură, altfel, cine știe, mă dădeai de gol.

Că auzise și sesizase chiar el ezitarea din vocea ei – posibil, dar greu de crezut – sau că mătușa apucase deja să-i relateze momentul ca să destindă atmosfera, nu asta conta.

Prea mică fiind, nu deslușise pe loc semnificațiile scenei la care asistase, deși se va dovedi că o marcase profund. În ani, o retrăise de nenumărate ori, de fiecare dată cu un spor de înțelegere. Aproape nu-i venea să creadă că brațul lung al Securității trecuse atât de aproape de ea. Faptul că ezitase, mai-mai să se bâlbâie, stârnise în ea un ghimpe neliniștitor: dacă, în naivitatea ei, în confuzia, în tensiunea acelei clipe l-ar fi dat de gol, printr-un gest, o privire, prin simpla expresie a feței? Se apăra de acest gând, dar nu se putea elibera de el. Și râsul. Nepotrivit față de gravitatea situației, venise ca o descătușare pentru ea. Cum să-l justifice altfel decât prin starea de irealitate în care trăia de când îl întâlnise pe unchiul Ghe pe peronul Gării de Nord? Seara, în singurătatea camerei, neliniștea se amplificase. Cum de nu-l găsiseră? Unde se ascunsese? Întrebări fără răspuns. Secrete împovărătoare pentru vârsta ei de atunci. Mulți ani relația ei cu unchiul și mătușa rămăsese suspendată în acest punct.

Urcară scările spre terasa din spatele casei. În fața ușii masive de stejar, căutatul cheilor reîncepu. Pălăria îi căzuse pe ceafă, lăsând broboanele de sudoare să curgă în voie. În fine, apărură din buzunarul care mai fusese cercetat de câteva ori.

Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească